Jack și capsula nano-catalitică

o poveste post-apocaliptică

de Mihaela Paţachia •

În lumea post-apocaliptică, soarele strălucea timid printre nori de fum și praf, iar în zare se arătau ruinele orașelor cândva înfloritoare. Vegetația începuse să-și facă loc printre clădirile dărâmate. În mijlocul acestui haos, câțiva supraviețuitori au reușit să salveze câte ceva din vechea tehnologie. Acest grup restrâns de oameni, nu mai mult de câteva sute, trăia în comunități izolate, fiecare având acces la resurse tehnologice din trecut. Unii foloseau dronele rămase pentru a explora împrejurimile și pentru a găsi surse de apă și hrană, în timp ce alții recondiționau vechi computere pentru a crea rețele de comunicații rudimentare. În ciuda dificultăților, tehnologia era o binecuvântare, iar oamenii puteau folosi sisteme de filtrare a apei sau să stocheze energia solară.
În această comunitate, trăia o familie formată din trei persoane care locuia într-o casă dărăpănată. O mamă cu doi copii. Jack era adolescent, dar avea capacități ieșite din comun. Creierul lui extrem de dezvoltat putea să rețină instantaneu orice informație și să perceapă realitatea pe mai multe planuri. Nu simțea doar timpul și spațiul ci și posibile variante și căi paralele ale Universului. Această abilitate îl ajuta să prevadă ce urma să se întâmple și să ia decizii calculate, construind în minte scenarii proiecţii elaborate.
Familia era cam strâmtorată și, din această cauză, mama i-a cerut lui Jack să meargă la târg și să-l vândă pe Pixel.
— Jack, avem nevoie de medicamente pentru sora ta. Te rog să-l vinzi pe Pixel.
— Dar mamă… Pixel este companionul meu.
— Este un robot, Jack! Și avem nevoie de medicamente!
Băiatul l-a vândut pe Pixel și a cumpărat medicamente pentru sora sa. Aveau să-i mai prelungească viața cu încă puțin.
— Jack, o să mor?
— Nu, nu o să mori. Îți promit, te vei face bine!
— Jack, am mai vorbit despre asta. Nano-boabele nu ne aparțin, sunt ale Zeilor!, spuse mama, și doar ei decid cine le poate folosi.
— Mamă, nu sunt „boabe”! Li se spune capsule nano-catalitice și voi face rost de ele.
— Da, da, cum zici tu.
A făcut rost de un card fals de trecere spre Aetherion și a plecat spre liftul spațial. Ascensorul spațial era construit din nanotuburi de carbon de Zeii salvatori, dar nu știa cu ce scop. Un agent spațial l-a oprit pentru a-l legitima.
— Ești cam tânăr,domnule.
— Nu sunt tânăr, am cinsprezece ani!
— Ai fost consultat medical?
— Da, sigur.
Duse mâna la piept, ca și cum ar fi vrut să arate dovada.
— Bine, treci!
Jack privea cerul înstelat în timp ce ascensorul se ridica. În timp ce cutia prindea altitudine îi veneau în minte poveștile despre creaturile mitice, acei uriași cu cap de șacal care trăiau în Aetherion, considerați Salvatorii din cer. Lui nu-i păsa de salvatori, avea o misiune și trebuia să se țină de cuvânt. Ascensorul îi întrerupse gândurile deschizând ușile după un bipăit scurt. Ajunsese pe stația spațială orbitală uriașă prin dimensiunile sale. Jack păși pe un coridor luminat spoturi fluorescente. Podeaua părea acoperită cu metal lucios, iar când atinse pereții simţi vibraţii ușoare, ca și cum întreaga stație era vie. Nu se vedea nimeni în preajmă, dar camerele de supraveghere îi urmăreau discret fiecare pas. N-a durat mult până să apară două siluete masive la capătul culoarului. Aveau trupuri umanoide, dar capetele lor erau prelungi, acoperite cu o blană scurtă, închisă la culoare și aveau ochi oblici, hipnotici. Gura părea încremenită într-un rânjet terifiant.
— Bine ai venit, tânăr pelerin, rosti unul dintre ei, în timp ce o voce metalică traducea simultan în limba lui Jack.
— Nu sunt pelerin, răspunse băiatul. Am fost selectat pentru programul de cercetare. Cardul meu este valid.
— Toți sunteți selectați, replică cealaltă creatură, amuzată. Într-un fel sau altul.
Fără să-i dea de ales, l-au condus printr-un labirint de coridoare. Jack memora, în tăcere, fiecare colț, fiecare panou de control, fiecare ușă cu senzor biometric. La final au intrat într-o sală vastă, cu pereți transparenți care ofereau o priveliște amețitoare asupra Pământului. Acolo, oameni în salopete gri manipulau instrumente sofisticate sub supravegherea creaturilor cu cap de șacal.
Jack își dădu seama că nu era un centru de cercetare, ci un bio-laborator orbital, și nu produceau tehnologie, ci extrăgeau ceva din oameni. Într-un colț văzu câteva capsule argintii nano-catalitice. Puncte mici strălucitoare pluteau într-un lichid translucid. Le-a recunoscut imediat din vechile înregistrări găsite în arhivele comunității.
„Atât de aproape…”, își repeta continuu, în timp ce se prefăcea că asistă pasiv la tot ce era în jur.
Trebuia să găsească o cale de a pune mâna pe capsule, dar nu putea să acţioneze imediat. Știa că are o singură șansă. Și în acel moment, îl zări. Unul dintre extratereștri îl privea cu insistență. Spre deosebire de ceilalți, părea cunoscut. Nu doar prin gesturi, ci printr-un fel de rezonanță stranie, ca un ecou vechi din propriul său ADN. Ființa s-a apropiat de el și i-a vorbit telepatic:
„Te numești Jack, nu ești ca ceilalți. Nu știi încă… dar vei ști”
„Ce să știu?”
„Că ai fost născut din cele două lumi. Că sângele tău este cheia. Dacă iei capsula nano-catalitică, vei începe un război.”
Jack încremeni. Gândurile lui nu mai erau doar ale lui. Totuși trebuia să ducă capsula nano-catalitică acasă. În mintea lui se succedau imagini anticipative a ceea ce urma să se întâmple. Avea nevoie și de un modul de evacuare. Își ţinu respirația pentru o clipă. Cuvintele creaturii, ființa aceea cu ochi străvechi, păreau să trezească ceva adormit în el. Chipuri. Fragmente. Un laborator. Un plânset slab. O siluetă care-i vorbea în vis, aceeași privire „Tu nu știi încă.”
Jack s-a retras instinctiv un pas.
— Dacă sângele meu e cheia… de ce nu mă opriți?
— Pentru că ai venit de bunăvoie. Și îţi oferim dreptul să alegi.
Apoi ființa a făcut un semn scurt, iar ceilalți extratereștri s-au retras în tăcere. Erau doar ei doi în vastul observator orbital.
— Îmi port promisiunea ca pe o rană deschisă, spuse Jack.
— Atunci vei sângera curând.
Creatura i-a întins un mic obiect. Era un disc de sticlă și metal, pe care pulsa o lumină slabă, albăstruie.
— Vei avea nevoie de asta ca să activezi camera catalitică. Numai acolo vei putea sintetiza soluția fără să declanșezi sistemele de autoapărare. Ai exact șaisprezece secvențe fotonice. După aceea, Ei vor ști.
— Cine sunt Ei?
— Cei care ne controlează și pe noi!
Jack a luat discul fără să clipească. Fiecare clipă pierdută putea însemna moartea surorii sale.
Coridoarele se îngustau pe măsură ce pătrundea mai adânc în nucleul stației Aetherion. Reușit să păcălească senzorii biometrici folosind o amprentă înregistrată mai devreme de la unul dintre tehnicieni. O ușă etanșă glisă, iar el intră într-o încăpere unde pricepu rapid că timpul și spațiul se răsuceau într-o a patra dimensiune. Sala principală avea în centrul său camera catalitică, o structură sferică dintr-un aliaj necunoscut, suspendată magnetic deasupra unei plăci cu inscripții într-un alfabet hibrid.
Jack scoase o mostră de sânge și o injectă în nucleul de sticlă al camerei. Discul oferit de creatură se activă automat. Din pereții camerei s-au deschis brațe mecanice care extrăgeau compușii catalitici necesari. Lichidul era translucid cu reflexii abia vizibile, ca o vibrație prinsă în sticlă. Capsula nano-catalitică prindea formă. Atunci, se auziră pași. Ușa se deschise încet, și o altă figură intră pe ușă. Întunecată, înaltă, purta un halat negru, ca un hibrid sinistru între un chirurg și un preot.
— Ți-ai activat sângele, Jack. Acum nu mai există cale de întoarcere.
— Cine ești?
— Sunt cel care ți-a dat viață. Și cel care a încercat să ascundă acest lucru.
Jack nu se mișcă.
— Ești tatăl meu?
Ființa aprobă și îi întinse o capsulă mică, aurie.
— Ia asta! Este H’sen’tal, un agent de sinteză. Iei asta și ai voie să pleci cu capsula nano-catalitică.
— Ce face?
— Îţi va rescrie rețeaua sinaptică. Vei pierde legătura cu partea ta umană. Vei deveni unul dintre noi, imun la emoții.
Jack privea capsula aurie. Părea inofensivă. Strălucea slab, dar vibra cu o intensitate pe care doar el părea să o simtă. În ea pulsa o viață nouă, totuși inumană. Și-a închis ochii o secundă și a văzut chipul surorii sale „Promite-mi că o să te întorci”. A deschis ochii. Privirea îi era altfel. Mai adâncă. Mai rece. Mai clară.
— Atunci aleg să-mi țin promisiunea, și puse în buzunar capsula nano-catalitică.
Tatăl făcu un pas înapoi. Nu din teamă, ci din respect.
— Dacă pleci, nu te vei mai putea întoarce niciodată.
— Nu-mi doresc să mă mai întorc!
Evacuarea trebuia să fie rapidă. Jack știa că sistemele stației Aetherion erau interconectate cu structura ascensorului spațial. Dacă ar fi întrerupt nucleul de energie, totul s-ar fi prăbușit: stația și liftul, odată cu ea. Din nou avea o singură șansă. Folosind accesul obținut în camera catalitică, Jack trecu peste sistemul de control și îl programă pentru auto-distrugere. Rețeaua electromagnetică care ținea ascensorul aliniat cu Pământul depindea acum de o singură comandă dată de el la eliberarea modulului de salvare.
Pe drumul spre hangarul de evacuare, se uita la oamenii sclavi cu chipuri goale, controlaţi psihoneuronal. Reprogramați. Nu putea să-i salveze, dar nici nu voia să se gândească la asta. Cu mâna pe panoul de control al modulului, Jack rosti:
— Înapoi pe Pământ!
Apăsă secvența și stația Aetherion începu să vibreze haotic. Prin spaţiile vitrante văzu cum podelele și pereții erau cuprinse de flăcări. Sistemele intrau în colaps. Ascensorul spațial se fragmentă secțiune cu secțiune. Era sfârșitul. Jack se lansă cu micul modul de salvare exact în clipa în care valul de foc a năvălea în camera catalitică. În mâna sa, capsula nano-catalitică pulsa vie. Călătoria de întoarcere prin atmosferă a fost brutală. Jack acţiona hipnotic. Când reveni la realitate era întins într-un câmp de cenușă, cu cerul roșiatic deasupra sa. Ascensorul nu mai exista. În jurul era doar tăcere, dar ţinea în palmă, capsula nano, intactă.
Ajunse acasă, cu pași nesiguri și avea privirea încă schimbată când își regăsi sora. Slabă, dar în viață.
— Ți-ai ținut promisiunea, Jack.
— Da, mi-am ținut-o, spuse calm și îi injectă doza conținută în capsulă.
Pe moment, trupul ei se scutură în spasme apoi, încet, se relaxă. Culoarea i se-ntoarse în obraji. Pielea i se lumină și deschise ochii larg.
— Jack, ce ai devenit?
Jack zâmbi slab. În ochii lui strălucea o lumină nouă, străină, frumoasă și înfricoșătoare.
— Cineva care poate construi din nou.