Gâlma

de Pompilian Tofilescu •

Se întorsese din război ca o gâlmă, fără membre, fără nici unul dintre cele cinci membre. Bomba cu napalm îi arsese și jumătate de față, până la os, așa cum îl prinsese, cu ea întoarsă într-o parte, ghemuit, încercând să se adăpostească. Nu prea înțelesese de ce mai foloseau napalm când se inventaseră atâtea metode mai elegante și mai sigure (și mai ieftine) de stârpire. Poate ca să dea frumos pe canalele de știri.
L-au ținut în viață. Aveau doctori buni. Un crâmpei de maț dacă găseau atârnând de o creangă uscată care încă mai mișca (mațul, nu creanga!), l-ar fi ținut în viață. Iar dacă mațul ar fi avut suficient de multe credite în cont, i s-ar fi reconstruit omul de care aparținuse. Numai că el nu avea. Credite. Nici măcar să trăiască de pe-o zi pe alta, darămite să-l pună cineva înapoi împreună ca pe Humpty Dumpty. Că de-aia se și înrolase. Ca să momească moartea pe bani.
Era mulțumit că-l ținuseră în viață.
Apoi guvernul îi oferise să-l facă la loc din plastic. Plastic de calitatea întâi, care arăta și se simțea la pipăit ca pielea. Ca să-l convingă îi aduseseră și câteva cupoane să le încerce, să le atingă, să-și aleagă: obraz de domnișoară, palmă de sudor, cur de copil mic… Și cum mâini nu mai avea i le frecaseră de obraz, ăla, singurul, care-i rămăsese.
O sigură condiție le pusese. Să-i facă membrul de jos extensibil și să-i atașaze o pompiță cu care el să-l poată umfla, cât vrea și când vrea. Și să-l îmbrace în piele. De-aia adevărată. Să-i ia de pe burtă dacă e nevoie.
Râseseră de el, vai cât râseseră, și ofițerii trimiși de guvern ca să-i prezinte ofertele de reparație, și doctorii și inginerii care o executaseră, și asistentele când le arăta cum funcționează pompița aia specială ce-i fusese instalată.
Până la urmă se întorsese acasă, vorba vine acasă, pentru că strada îi fusese casă mai tot timpul, țopăind pe două – sau trei, în funcție de cât folosea pompița – membre noi nouțe (sau târându-se după prea mult alcool pe patru – sau cinci) care ascundeau, îmbrăcate în plastic, tije de oțel, arculețe, motorașe, roți dințate și rulmenți, pistoane, valve și incinte pneumatice. Se întorsese acasă ca un fel de Robocop acoperit cu piele artificială de cur de copil mic (ghici ce cupon îl încântase cel mai tare la frecarea de obraz?).
Pe lângă viața salvată la limită și reparații, guvernul îi mai băgase în cont solda pentru anii în care supraviețuise în no-man-land-ul dintre patria mamă și inamic (cam toată lumea uitase cine e inamicul și cam pentru ce motive trebuia exterminat; mulți ziceau că pentru controlul populației și în cinstea lu’ domnu’ Darwin, majoritatea celor care se înrolau – și mureau – erau lowlifes ca el; alții ziceau că no-man-land-ul acela nici măcar nu exista, că exteriorul nu exista, că trăiau doar o simulare și că erau prăjiți cu napalm, în studiouri special amenajate, doar așa, spre distracția celor ce consumau canale de știri) și o recompensă corespunzătoare unei medalii de tinichea strălucitoare cu magnet la spate. Băgaseră suficient oțel în el ca medalia să-i stea lipită fără probleme pe piept, mai ales atunci când purta o țoală mai subțire. Din suma totală, soldă plus recompensă, guvernul scăzuse costul anticipat al mentenanței – robocopul trebuia uns, curățat și încărcat periodic –, cost ce fusese specificat cu litere minuscule la sfârșitul contractului pe care el îl semnase fără să-l citească.
Din ce-i mai rămăsese își îndeplini visul de a bea câte un jackandcoke la fiecare dintre cele zece nivele ale orașului, cele zece accesibile muritorilor adică.
(Orașul se întindea nivel peste nivel, cale de vreo câteva zeci de kilometri și își petrecea alergătura grăbită a locuitorilor pe timp de zi, dansurile la colțurile de stradă ale serii și crimele nopții, închis ermetic față de exterior. Nimeni nu știa exact ce e afară. Unii auziseră ceva povești transmise din tată în fiu și de la bunici la nepoți. Una era despre Moș Crăciun. Cealaltă vorbea despre cum pe vremuri orașul se deschidea la un capăt într-o plajă pe care se prăjeau dezbrăcate la soare, în fața unor valuri de smarald, cele mai frumoase gagici cere au existat vreodată, iar cu celălalt capăt se înfunda într-o culme stâncoasă acoperită cu copaci veșnici verzi, în vârful căreia trăiau nemuritorii. Toți auziseră despre nemuritori, așa că trebuiau să existe – undeva – cu adevărat. Și Moș Crăciun se pare că existase cu adevărat. Majoritatea se îndoiau de poveștile cu plaje și copaci. La fel de bine orașul putea să fie un gogoloi rostogolindu-se în spațiul cosmic. Nici cei ce se întorseseră în viață din război – precum Gâlmă – nu putea spune mare lucru despre exterior. Placaseră vii și veseli în pod-uri complet închise, iar rămășițele din care fuseseră reconstruiți se întorseseră tot în pod-uri închise.)
Și cum la fiecare nivel prețul la jakeandcoke (ca și al curvelor) se dubla, iar calitatea (nu și a curvelor) se înjumătățea, se întoarse în cloaca cea mai de jos satisfăcut și falit.
Nu-i păsa.
Venise în sfârșit momentul să folosească echipamentul cu care îl înzestrase, în nemărginita sa mărinimie, guvernul. Momentul să devină un porn star. Ceea ce Gâlmă nu-și imaginase era impactul inteligenței artificiale asupra industriei porno. Habar n-avusese că demult, încă de dinainte de război, nu se mai foloseau actori umani, nici măcar din cei cu sculă electropneumatică de dimensiuni variabile ca a lui, și că toți idolii copilăriei lui îngroșaseră rândurile celor fără căpătâi.
El însă nu disperă. Dacă Ăldesus îl scosese viu din infernul războiului și-i dăduse o piele nouă, catifelată, de plastic înseamnă că avea un plan cu el. Așa că se întoarse la colindatul în trei picioare a străzilor, în timp ce afișa cu mândrie medalia strălucitoare cu magnet. Târâtul în cinci se întâmpla mai rar, în lumea asta a lui viețile se dădeau pe datorie, alcoolul nu.
Până la urmă, planul începu să i se-arate. Dacă fabricile de vise nu mai aveau nevoie oameni în carne și oase ca să creeze iluziile pe care le vindeau ulterior la proști, oamenii în carne și oase aveau nevoie de oameni în carne și oase (plus plastic și metal în cazul lui) ca să-și exercite fanteziile și angoasele. Așa că deveni jucăria preferată a tot felul de nimfomane și nimfomani, sadomasochiști și sadomasochiste, deviante și devianți. Singura condiție era să fi avut cu ce să-l plătească. Cu o gură de demâncare, cu o dușcă de alcool, cu un praf de tras pe nas sau cu credite. E adevărat unii/unele îl plăteau și cu credite. Aparțineau claselor de sus. Asta știa după cum era abordat pe stradă, uneori de gorile musculoase, urcat într-un vehicul cu geamuri întunecate și dus legat la ochi într-un apartament unde clienta (sau clientul) își satisfăcea fanteziile și era aruncat apoi în stradă cu suficiente credite în cont să trăiască ca un nabab o săptămână. Cu ocazia unora dintre aceste orgii constatase cu încântare că plasticul pe care-l căpătase în loc de piele era cu adevărat calitatea întâia. Nu numai că era catifelat – ca un cur de copil mic – dar era și rezistent la tăiere (cu lama) și ardere (cu bricheta, lumânarea sau aruncătorul de flăcări, în funcție de imaginația clientului).
Și nu numai atât. Când se sătura de sex, trăia din ciordeli. Liber profesionist. Mai întâi a întins mâna la o pâine, de foame. Asta a fost înainte de perioada de gigolo part-time. Când îi era atât de foame încât aproape începuse să aiureze, când nu i-a mai păsat de eventualele booby traps instalate în galantar. Nu s-a mirat aproape deloc când ghilotina i-a căzut pe mână și nu i-a lăsat nici măcar un semn. Cum ziceam, a crezut că aiurează, a luat pâinea și a plecat. Și-a adus aminte mai târziu în timpul tăierilor amoroase cu lama. Apoi a încercat din ce în mai multe. Iar pielea de plastic i-a rezistat și la laserele ce protejau casetele cu bijuterii și la capcanele cu explozibil care păzeau intrarea în seifurile băncilor și care altora le-ar fi făcut picioarele ferfeniță.
Gâlmă lua cât îi trebuia, cât să trăiască o săptămână sau două, niciodată mai mult. Era convins că Ăldesus avea planuri și mai mari pentru el, că asta era doar o perioadă de training, de așteptare. Fusese în iad, iar ăsta semăna doar a purgatoriu. Raiul trebuia să fie doar la o aruncătură de băț. Sau două.
Și raiul veni sub forma unei furgonete blindate, neagră și fără ferestre din care ieșiră două gorile, cele mai musculoase și mai protezate pe care le văzuse vreodată, care-l luară pe sus de parcă tot oțelul pe care guvernul îl băgase în el ar fi cântărit nimica și îl aruncară înăuntru legându-l de un pat/targă cu rotile ca de ambulanță. Se sperie un pic, întrebându-se pe cine supărase, deși avusese grijă să nu ia niciodată prea mult, însă își ținu gura și nu opuse rezistență, știa prea bine că atunci când ceilalți sunt mai tari ca tine, asta e cea mai sigură cale să rămână cu pielea, așa puțină cum era, întreagă. Legat de targă, îi vârâră un tub prin gură direct în stomac. Poate că gorilele nu erau gorile, gândi Gâlmă, ci medici voluntari cu vreo organizație pentru sărăci, care se încăpățânau să-i facă o esofagogastroendoscopie gratis. Iar „medicii” începură să toarne un lichid transparent în celălalt capăt al tubului, eteteee, gândi iarăși Gâlmă, au ajuns să mă forțeze să beau apă, apoi începu să se simtă bine și înțelese că nu apă curgea prin tub, ci alcool și că orice ar fi fost cei ce-l capturaseră, gorile sau doctori, nu prea le stătea în obicei să piardă timpul cu ciocnirea paharelor și urări de sănătate și noroc. Cum nu-și pierdură timpul nici să-și ceară voie să-i împlânte o seringă cât degetul gros de mare direct în stomac (se pare că știau dinainte unde ascundea Gâlmă părțile cu adevărat moi). Apoi realitatea explodă în vârtejuri de stele multicolore, gorilele-doctori părură că se topesc și curg ca niște țuguiuri de înghețată pe cornet, el însuși începu să plutească ca un balon de săpun și o fericire fără margini îl cuprinse. Bag seamă nu antibiotic se aflase în seringă, ci acid de cea mai bună calitate.
Și alcoolul și acidul fuseseră dozate cu mare grijă, pentru că nu îl trimiseră direct în lumea viselor, ci îl menținură așa, între curcubeie și baloane de săpun, suficient de fericit ca să nu-i pese – și să nu-și dea seama – le ce nivel ajunge și unde se oprește furgoneta. Cert e că la un moment dat un tunel luminos se deschise în pereții de vată de zahăr care-l înconjurau și cele două cornete gigantice de înghețată topită care-l însoțiseră îl împinseră înainte prin tunel. Înaintă împleticindu-se, printre gheizere de lavă topită și flori uriașe de lotus până când întins peste un nor cumulus, dădu peste un înger dezbrăcat. Mare-i fu mirarea să constate că îngerul avea țâțe și sex (feminin). Și dinți. Îngerul se ridică și îl cuprinse cu brațele albe, și aripile albe, îl privi cu ochii albi, fără iriși, și-i zise, bine ai venit, te așteptam, și îl mușcă cu dinții albi, ascuțiți ca niște colți, de obraz, de burtă și de alte părți moi (și extensibile. Se pare că și îngerul știa de dinainte de ele, rămânea de stabilit dacă aflase de la gorilele-doctori devenite conuri de înghețată sau îngerul însuși – însăși? – era atoateștiutor – atoateștiutoare?). Apoi se prăbușiră amândoi, îmbrățișați, pe nor și…
Se trezi a doua zi aruncat în marginea unei străzi la nivelul cel mai de jos, fără un pic de rău (alcoolul și acidul fuseseră într-adevăr de cea mai bună calitate), liniștit și încă savurând un crâmpei de fericire. Înțelese că planul lui Ăldesus se săvârșise și înțelese că Raiul pentru el însemnase să umple găurile unui înger. Faptul că noaptea ce trecuse nu-i adăugase nici un credit în cont (asta verifică mai târziu) nu mai conta.
Câteva zile mai târziu avu parte de o altă întâmplare ieșită din comun. Era în timpul plimbării de dimineață în trei picioare (după întâlnirea cu îngerul îi cam plăcea să se dea mare), când lângă el opri o limuzină aurie (da, chiar o limuzină ca din filmele acelea antice cu gangsteri, nu văzuse niciuna în viața lui, dar auzise povești cum că unele ar fi existat în posesia unor colecționari țicniți și putreji de bogați, trăitori la nivelele de sus) din care coborî un valet în uniformă, cu mânuși albe și șapcă înaltă cu cozoroc tare, negru. „Domnule”, îi zise acesta, „șeful meu ar vrea să vă cunoască”.
Gâlmă se frecă la ochi, nici cel mai tare acid n-ar fi putut să-l facă să viseze așa ceva, așa că trebuia să fie adevărat. Se părea Ăldesus avea și alte planuri cu el.
Limuzina îl duse într-adevăr la nivelul al zecelea, ultimul, unde întră printre porțile blindate ale unei structuri care pe dinafară semăna cu hangar uriaș, fără ferestre, iar pe dinăuntru cu interiorul unui palat din hologramele copilăriei (greu de crezut, dar Gâlmă fusese cândva copil). Iar acolo îl aștepta, tolănit pe o canapea într-un salon deschis spre curtea interioară, rânjind, un personaj parcă desprins din aceleași holograme. Personajul avea obrajii despicați de la încheietură a maxilarului până la cealaltă lăsând să se vadă implanturile conice, ascuțite de inox care țineau loc de dinți. Asta crea impresia falsă de continuă rânjeală. Iar pe țeasta lucioasă depilată permanent cu laser, se puteau citi, tatuate tot permanent și tot cu laser, cuvintele: „Moanday, Tearday, Wailsday, Thumpsday, Frightday, Shatterday”. Gâlmă realiză cine era personajul și îngheță instantaneu. În fața lui era cel ce puțini muritori se puteau lăuda că-l văzuseră în carne și oase și trăiseră suficient de mult după aceea ca să se poată lăuda, cel cu care părinții încă își speriau copii ca să stea cuminți, șeful lumii interlope din oraș, Căpcăunul.
„Domnule…”, i se adresă Căpcăunul („Gâlmă”, îl ajută Gâlmă, „sunt Gâlmă”), „a ajuns la cunoștința noastră că ai fi în căutare de ceva… employment”. („Nu” vru să protesteze Gâlmă, căruia nici prin gând nu-i trecuse să fi avut vreo astfel de nevoie, dar știa prea bine că între a-l înjura pe Ăldesus și a-l contrazice pe Căpcăun, prima opțiune era preferabilă). „Am putea folosi pe cineva cu talentele dumitale”, continuă acesta din urmă, „cererea e acceptată”.
Ce cerere, continuă să se mire Gâlmă în sinea lui, însă privirea Căpcăunului îi dădu de înțeles că audiența se încheiase. Valetul șofer îi făcu instructajul pe drumul înapoi. Ideea principală era simplă: când lucrezi pentru Căpcăun, nu mai lucrezi pentru nimeni altcineva. Nici măcar pentru tine. Putea să-și ia adio de la micile furtișaguri sau de la micile orgii de liber profesionist. Era acum un activ important al unei organizații și mai importante și trebuia protejat. Plus că organizația îi cerea să fie disponibil în orice moment. Asta în schimbul unui număr incredibil de credite în cont. Atât de incredibil, încât Gâlmă îl putea considera infinit. Și pentru că imaginația sa se dovedi limitată în încercarea de inventa căi de a-i cheltui pe toți.
A două întâlnire cu îngerul veni nu la mult timp după aceea. Aceeași furgonetă neagră și fără geamuri îl răpi de pe stradă, însă de data asta gorilele doctori se purtară mult mai gentili cu el. De parcă ar fi știut că între timp devenise un activ foarte important. Alcoolul și-l administră singur, fără furtun, acidul veni însă tot pe cale de injecție.
Și printre vârtejuri de stele multicolore, gheizere și curcubeie, ajunse din nou în aripile îngerului, ale cărei găuri îl așteptau pofticioase. Vru să-i povestească ce i se întâmplase, deși din cauza alcoolului și acidului, nu-și mai prea aducea aminte bine ce. „Știu, taci, ești prost” îi zise îngerul, mușcându-l de toate părțile noi și se cufundară amândoi în norul cumulus. „E din vată de zahăr!” zice Gâlmă realizând că norul era făcut din vată de zahăr și își pierdu cunoștința în îmbrățișarea îngerului.
Creditele fără număr, lipsa de griji și plictiseala dintre misiunile pentru Căpcăun (în general spargeri, livrări de acid și colectări de datorii – astea din urmă îi plăceau cel mai mult, pentru că de obicei se sfârșeau cu înșirarea creierilor datornicului pe trotuar) și întâlnirile cu îngerul, îl determinară Gâlmă să facă câteva greșeli. În primul rând să se îndrăgostească. Apoi să înceapă să-și pună întrebări. Și nu în ultimul rând să vrea mai mult. Să-și facă planuri.
Statutul de angajat al Căpcăunului îi oferi însă și alte avantaje. În mlaștina de la nivelurile inferioare în care trăia (numărul infinit de credite nu-l convinsese să se mute de acolo) ajunsese să fie respectat și chiar temut. Ajunsese un fel de Ăldesus mai mic al tuturor nenorociților care populau labirinturile de străzi, își făcuse propria armată de cerșetori, hoți, bătăuși și informatori. Astfel reuși să confirme poveștile care spuneau că în afara zidurilor etanșe ale orașului trăiau în case plutitoare nemuritorii. Că într-adevăr orașul începea de la plajele aurii pe care se prăjeau goale la soare femeile aurii ale nemuritorilor și se termina în muntele care se întindea, de partea cealaltă, verde și vesel, până dincolo de cer. Mai aflase că în anumite locuri în oraș se aflau porți ascunse, tuneluri de trecere, care duceau afară. Și că existau coduri, care așteptau să fie aflate și care i-ar fi permis să deschide acele uși și să dezamorseze capcanele cu bombă, ascunse în acele tuneluri special pentru a nu permite nimănui din orașul acesta blestemat să ajungă afară, printre nemuritori.
Și pentru că dragostea toate le rabdă și nu cade niciodată, ea răbdă și intoxicarea de dinaintea întâlnirii cu îngerul, căruia i se prezentă exact cum ar fi trebuit: directă și în pielea goală, întreagă și înflăcărată. Dragostea adică. Și pentru că simțea că nu mai putea trăi astfel, Gâlmă îi propuse să fugă amândoi afară, să se facă nemuritori.
„Ești prost” îi răspunse îngerul, mușcându-l tare de obraz. Atât de tare încât lui Gâlmă îi dădură, pentru prima oară în viață, lacrimile. Și tot pentru prima oară le simți și usturimea, în găurile sângerânde pe care colții ascuțiți ai îngerului îi lăsase pe obraz.
Din acel moment Gâlmă își acoperi fața cu o mască, să ascundă nu cicatricile rămase, ci rușinea pe care lacrimile i-o lăsaseră pe obraz. Și se jură să n-o mai dea jos până nu va găsi calea către nemurire.
Norocul i-o scoase în cale sub forma unei misiuni primite de la Căpcăun. Era o zi frumoasă, una dintre acelea în care reglajele climatice ale orașului funcționau la parametri optimi, când lângă el se opri limuzina aurie, iar șoferul valet cu șapcă înaltă și mânuși albe îi dădu locația exactă a Olandezului și ordinul de a-l lichida. Olandezul era considerat un whiz kid în lumea interlopă, putea să spargă orice cod și cont, la orice oră și când voia el, chiar și atunci când era pe jumătate adormit, pe jumătate beat și pe jumătate drogat. Orice informație aveai nevoie, ți-o putea obține, dacă voia el și dacă aveai cu ce să-l plătești. Chiar crease o cryptomonedă care-i purta numele, olandezia, pe care jumătate din subteran o folosea deja ca garanție ori să-și plătească datoriile. Ceva nu prea se potrivea, de ce hotărâse Căpcăunul să-l elimine, când Olandezul era cel ce ungea cel mai bine rotițele lumii interlope. Poate că faima Olandezului crescuse prea mult și prea repede, iar Căpcăunul își simțea poziția amenințată. Orice ar fi fost, ordinele se execută nu se discută.
Gâlmă trecu ca prin brânză prin bodyguarzii Olandezului, care se încăpățânară să tragă în el cu gloanțe de plumb adevărate, din pistoale de epocă (boșii ăștia chiar aveau o scrânteală pentru vechituri) mirându-se că nu penetrează plasticul de calitatea întâi cu care guvernul îl înfășurase. Se mai mirară o dată și guițară ca niște purceluși când Gâlmă le reteză beregatele cu cuțitul, clasic și cu stil, pe măsura gloanțelor de plumb.
Pe Olandez îl găsi ascuns în spatele unor ecrane mari, cât peretele. Era un roșcovan lung și subțire, cu față de adolescent. Curios că nu păru speriat, poate era doar indiferența tinereții. Îi propuse un deal: viața lui contra locației exacte a tunelului care ducea spre plajă și codurile care îi permiteau accesul și trecerea. Îi promise în schimb că va dispărea, se va da la fund, iar Gâlmă acceptă târgul și văzu cu ochii lui când Olandezul dădu „Select All” și „Delete” la tot ce avea în computer.
Data următoare când furgoneta neagră opri în dreptul lui, refuză să se urce. Onoarea lui de bărbat trebuia reparată cumva. Nici gorilele doctori nu insistară, de la o vreme se arătau chiar respectuoși față de el. Îi rugă să transmită un mesaj stăpânei lor. Unul de dragoste maximă însoțit de o cerere de întâlnire, în câteva zile și la ceas de seară, la o adresă dată de el, adresă de unde ar fi trebuit să înceapă drumul către nemurire.
Veni, în sfârșit, și ziua cea mare. Intrarea în tunel se ascundea în văzul tuturor sub forma unei uși imense de garaj, a ceea ce pe vremuri trebuia să fi fost un atelier auto. O firmă de plastic cu neoane, mare cât lățimea ușii, atârna spartă într-un colț. XACO citeau literele care rămăseseră întregi.
Gâlmă, care venise cu câteva minute înaintea orei întâlnirii, gătit frumos, cu medalia pe piept și fără mască, introduse codul primit de la Olandez într-un keypad antic în stânga ușii. Aceasta rulă în sus, descoperind intrarea. Dincolo de ea, câteva perechi de porți blindate de inox, groase de câteva palme, se dădură și ele la o parte. Nemurirea era aproape. Mai lipsea îngerul.
Care ieși, nu din furgoneta neagră, așa cum se așteptă el, ci din limuzina aurie ce între timp oprise în mijlocul străzii la vreo douăzeci de metri de tunel. În urma îngerului se ivi țeasta lucioasă, tatuată a Căpcăunului. Iar din față, din dreapta șoferului, coborî Olandezul.
Din rânjetul Căpcăunului (care era evident, deși obrazul despicat dădea impresia unui rânjet permanent) Gâlmă înțelese că fusese tras pe sfoară, că faza cu Olandezul fusese o capcană, că ziua lui cea mare era pe cale să devină Moanday, Tearday, Wailsday, Thumpsday, Frightday și Shatterday la un loc pentru el. Că fusese un prost, așa cum îngerul deja îi zisese de câteva ori, un îngâmfat care uitase de regula simplă care zice să nu ți-o pui cu gagica șefului, chiar dacă ea te-a recomandat pentru job. Iar dacă ți-o pui, să nu-ți faci planuri. Nu mai avea rost nici să regrete că se lăsase impresionat de fața de adolescent nevinovat a Olandezului, pe care ar fi trebuit să-l omoare după ce primise codurile. Asta probabil că n-ar fi schimbat nimic.
„Fugi! Fuugii!” țipă îngerul către el (măcar iubirea fusese adevărată) și Gâlmă înțelese de asemenea că n-avea rost să sară la cafteală, fata oricum ar fi rămas celui mai tare, iar ce îi rămânea lui era să-și scape pielea.
O luă la goană pe tunelul spre afară. Porțile blindate se închiseră cu o zupăitură înfundată în urma lui și imediat se declanșă bomba termobarică care păzea tunelul. Gâlmă nu mai apucă să se mire că fusese tras pe sfoară a doua oară, singurul cod adevărat primit de la Olandez fusese cel care deschisese intrarea, nu și cel ce dezamorsa bomba. Suflul exploziei îl scuipă prin poarta de la celălalt capăt al tunelului sub forma unei gâlme de carne arsă, metal și plastic topit. Iar ceea ce Gâlmă nu avea să afle niciodată este că în jurul lui, pe plaja aurie, nu se aflau femeile de aur ale nemuritorilor, ci, descompunându-se în soarele dogoritor, erau doar gunoaiele unei lumi ce supraviețuia cu greu apocalipsei.