Gareth D. Jones
de Gareth D. Jones •
A fost o vreme când Boyd putea avea la îndemână orice informație își dorea. Era imposibil să mai țină pasul cu sursele care amenințau să copleșească viața de zi cu zi. Asta a fost înainte ca Pulsul să șteargă definitiv toate echipamentele electronice din întreaga lume. Doar cei ca Boyd, care aveau cel puțin șaptezeci de ani, își mai puteau aminti acele vremuri de suprasaturație informațională. Cu memoria care îi mai juca feste din când în când ― un semn de slăbiciune pe care nu și-l putea permite ― Boyd ducea foarte mult dorul acelor zile.
Pocni din degete pentru a-i atrage atenția lui Carmicheal, un bărbat de statură impunătoare, cu ambiții reduse și o loialitate necondiționată. Omul masiv traversă salonul slab luminat și se aplecă peste scaunul lui Boyd. Capul lui ras reflecta lumina gălbuie a unei lămpi de perete.
„Mergi la oficiul de Reţea“. Vocea lui Boyd era încă puternică, dar părea să fi devenit un cârâit permanent. „Am nevoie de un nume.“
Carmicheal scoase cu grijă un carnețel negru și un stilou aurit din buzunarul interior al costumului. Rămase în picioare, răbdător, cu stiloul pregătit.
„Acum cincizeci de ani. Conducea cursele de câini de lângă docuri. Avea un băiat cu un deget lipsă. Iubita lui ― înaltă, brunetă. Trebuie să știu cum o chema. Vezi dacă o poți găsi.“
Carmicheal notă concis în carnețel, îl închise și îl puse la loc, în buzunar. Apoi ieși din încăpere, în timp ce Boyd răsfoia un teanc de documente așezate pe masa ovală din fața lui, pregătindu-se să-și întâlnească locotenenții.
‡‡‡
Ușa oficiului de Reţea se deschise încet, însoțită de clinchetul unui clopoțel, iar Celia își ridică privirea de la tejghea către silueta impunătoare care intrase. Zâmbetul bucălat îi dispăru de pe față. Costum elegant, chip impasibil, cap ras — lucra pentru Guvnor, era evident. Bărbatul se mișca cu o grație surprinzătoare pentru statura sa și scoase un mic carnețel în timp ce se apropia de tejghea. Rupse o pagină, o așeză pe suprafața de lemn, o întoarse spre Celia și o împinse către ea.
„Guvnorul are nevoie de această informație.“ Nu era nici amenințare, nici intimidare, dar Celia știa că nu trebuia să pună întrebări.
Își luă un moment să citească rândurile scrise îngrijit, apoi se întoarse spre postul ei de lucru. Lângă o mașină de scris neagră, masivă, se afla o pârghie de alamă care ieșea printr-o fantă în birou. Douăsprezece crestături, etichetate ca posibile destinații pentru telegramă, erau aliniate lângă acea fantă. Acţionă pârghia și o mută în poziția marcată „Birourile Consiliului“. Scripeți și clicheți conectau teleimprimatorul la linia telegrafică ce pleca de pe acoperișul clădirii și ducea, la câțiva kilometri distanță, către Birourile Consiliului.
Începu să tasteze mesajul cu cuvântul „Urgent“. Toți doreau ca mesajele lor să fie tratate ca urgențe, dar operatorii știau să folosească acest termen doar când era absolut necesar. La fiecare apăsare de tastă, nu doar că literele erau imprimate pe hârtia cu indigo, dar pistonul atașat fiecărei taste vibra firul întins dedesubt. Pistoanele aveau caneluri care reprezentau codul Morse pentru fiecare literă. Firele, câte unul pentru fiecare rând, transmiteau vibrațiile către un conector delicat echilibrat, care dansa pe ritm și trimitea mesajul de-a lungul liniei telegrafice.
Când mesajul fu complet, trase hârtia din aparat și-i dădu o copie lui Carmicheal.
„Cât durează?“
„De obicei, sub o oră.“
„Aștept.“
Celia se temuse că va spune asta. El se așeză într-un colț al sălii de așteptare și privea pe fereastră. Ea se-ntoarse la echipamente și își dori ca răspunsul să vină cât mai repede. În timp ce aștepta, își îngădui visul ei obișnuit: să lucreze într-unul dintre centrele de Reţea, unde puteau fi selectate până la o sută de destinații printr-o serie de pârghii.
Răspunsul veni după douăzeci de minute, cu informații de la Registrul Funciar și Oficiul Stării Civile, dar și cu solicitări destinate altora. Celia tastă noua destinație și își imagină cuvintele alergând de-a lungul liniilor către centrul din nordul Londrei, apoi mai departe, spre centrul din Lincoln, și de acolo, local, către Oficiul Stării Civile din Lincolnshire.
Când solicitarea se întoarse la aparatul Celiei, aceasta includea numele fiului născut în Lincolnshire, o notă de la un spital din nordul Londrei despre o înjunghiere mortală petrecută cu aproape cincizeci de ani în urmă care se potrivea numelui și un mesaj „Fără comentarii“ din partea poliției metropolitane.
Ultimul comentariu era de la un arhivist al unui ziar din nordul Londrei. El descoperise un reportaj despre înmormântare, o fotografie a unui mic grup de persoane îndoliate, printre care o brunetă înaltă, un nume.
Celia trase foaia din teleimprimator, încercui numele și i-o întinse lui Carmicheal, la aproape două ore după ce acesta intrase. El înclină capul politicos și plecă fără niciun cuvânt.
‡‡‡
Întâlnirea decursese bine, deși Boyd observase o sclipire prădătoare în ochii unora dintre locotenenții săi. Carmicheal se întoarse chiar când Boyd sorbea ultimele înghițituri dintr-o ceașcă de ceai. Luă hârtia și privi numele.
Annabelle. Da, cum ar fi putut uita?
Împinse deoparte un teanc de hârtii și deschise un jurnal legat în piele. Un paragraf fusese abandonat la jumătatea paginii, iar Boyd reluă scrisul pentru a-și continua autobiografia.
O chema Annabelle. Când a fugit cu fiul unui proprietar de curse de câini, a izbucnit o rivalitate care a zguduit întreg cartierul. Prietena ei avea un butic…
„Carmicheal, am nevoie de un nume!“
Carmicheal băgă mâna în costum și scoase din nou stiloul și carnețelul.
traducere de Mircea Cărbunaru
♦ Publicat în:
Krzysztof T. Dąbrowski
