Adrian CHIFU
de Adrian Chifu •
Îmi amintesc exact momentul în care tata a încetat să mai fie tata. Nu a fost ca-n filme, unde cineva se schimbă brusc. A fost subtil, ca și cum ai privi gheața topindu-se într-o zi de iarnă mai călduță – nu vezi că se întâmplă, dar știi că ceva are loc acolo. Mâncam pufuleți, dintr-aceia uscați, pentru că iar rămăsesem fără lapte, când tata a intrat în bucătărie. A zâmbit, dar dinții lui arătau greșit. Nu diferiți, doar greșiți. Ca și cum cineva ar fi studiat cum ar trebui să arate dinții umani și ar fi făcut-o aproape bine, dar ar fi ratat ceva important. Mama era pe canapea, unde sta de obicei în zilele acelea. Ea numea asta „locul ei de gândire”, dar mai mult dormea acolo, înconjurată de sticluțe portocalii care zăngăneau când treceam pe lângă ele.
― Alin, a spus tata în dimineața aceea, ce-ai zice să mergem la pescuit weekendul ăsta?
Atunci am știut sigur. Tata urăște pescuitul. Mi-a spus odată că doar idioții stau în apă rece așteptând ca niște animale proaste să muște din cârlige. Adevăratul tata a spus asta, nu ăsta. Am zece ani și știu lucruri pe care alți copii nu le știu. Cum să-mi dau seama dacă „medicamentele” mamei o îmbolnăvesc din nou, sau cum să fac cina când ambii părinți uită. Dar nimic nu m-a pregătit să-mi văd tatăl transformându-se în altceva, în timp ce toată lumea se preface că totul e normal. Cel mai rău nu e felul în care zâmbetul lui nu se mai întinde pe toată fața, sau cum se mișcă de parcă învață să-și folosească corpul. Cel mai rău e că atunci când am încercat să-i spun mamei, ea doar m-a mângâiat pe păr cu mâinile tremurânde și mi-a dat o pastilă „pentru anxietatea mea”.
― Tatăl tău muncește mult pentru noi, a spus ea absentă, fără să se uite la mine. Uneori stresul îi face pe oameni să se comporte diferit. O să înțelegi mai multe când o să crești mai mare.
Dar eu știu mai bine. Am început să țin notițe, să adun dovezi. Felul în care tata nu clipește suficient, cum se uită la fotografiile de familie ca și cum le-ar memora. Cuvintele ciudate pe care le murmură în somn – am stat la pândă în afara ușii dormitorului lor, înregistrând totul.
Ieri, am găsit ceva în subsol. O cutie plină cu hârtii și un jurnal care arăta ca scrisul tatei, dar diferit cumva. Literele erau mai ascuțite decât le fac eu. Nu l-am deschis încă. O parte din mine vrea să știe adevărul, dar o altă parte își amintește ce spunea adevăratul tata: „Unele uși, odată deschise, nu mai pot fi închise niciodată.”
Jurnalul din subsol a schimbat totul. Nu era al lui tata, până la urmă – era al meu. Scria pe prima pagină de după copertă. Pagini și pagini cu propriul meu scris de mână pe care nu-mi amintesc să le fi compus. Desene cu tata cu zâmbetul lui greșit, dar datele se întorceau cu luni bune înainte că eu să observ schimbarea. Între foi am găsit o fotografie. Eu și tata pe lac, de vara trecută. Dar ceva nu era în regulă cu imaginea. Pe spatele ei scria, cu scrisul meu tremurător: „Aceasta este ultima fotografie cu adevăratul tata. Numără reflexiile din apă.”
Doamna Peterson, profesoara mea de engleză, mă întreabă mereu de ce sunt atât de obosit la ore. Nu pot să-i spun că stau nopțile cu ochii pe tata prin crăpătura ușii dormitorului. Îl văd cum se plimbă prin hol, vorbind cu cineva la telefon în șoaptă. Uneori plânge.
Înainte eram bun la școală. Premiul întâi trei ani la rând. Dar asta era înainte să înceapă șoaptele, înainte să observ cum colegii mei se opreau din vorbit când intram în clasă. Marius, prietenul meu din clasa a treia, a început să stea cu alții la prânz. M-am supărat și i-am spus că este un prost. A doua zi, mama lui Marius a venit la noi acasă. I-am auzit vocea prin ușa întredeschisă, distorsionată, dar destul de clară: „Îi sperie și pe ceilalți copii, Maria. Săptămâna trecută a încercat să convingă întreaga clasă că manualele lor au fost rescrise peste noapte.”
Nu se înșela. Observasem cum istoria se schimba constant – diferențe subtile la început, apoi războaie întregi apărând și dispărând între ore. Când i-am arătat lui Marius cum Războiul de Independență se încheia acum în 1891 în loc de 1877, s-a uitat pur și simplu la mine ca și cum aș fi vorbit în limbi.
― Ești diferit în ultima vreme, a spus el când l-am confruntat. Acum trei zile ai spus că mama trimite mesaje codificate prin pachețele mele de prânz. Alin, omule, știi cât de nebunesc sună asta? Nebunesc. Cuvântul atârna între noi că o otravă.
Săptămâna trecută, am găsit pastile în sucul meu de portocale. Arătau ca cele pe care le ia mama, doar că mai mici. Când am întrebat-o, s-a uitat doar la televizor, degetele ei bătând un ritm neregulat pe coapsă.
― Mama, încerci să mă otrăvești?
― Nu fi dramatic, Aline, a mormăit ea. Ești exact ca el, vezi mereu lucruri care nu sunt acolo.
„Ca el”. Cuvintele mi-au rămas în cap. Am început să sar peste micul dejun după asta. Am mai slăbit. Asistenta școlii a sunat acasă, dar mama nu a răspuns. Non-tata a încercat să mă facă să mănânc, așezându-se vizavi de mine la cină, îngrijorarea lui părând aproape reală.
― Fiule, a spus el, trebuie să vorbim despre ce se întâmplă.
Am fugit la baie și am vomitat. În oglindă, reflexia mea arăta și ea greșit. Nu diferită, doar greșită. Ca și cum cineva ar fi studiat cum ar trebui să arate un băiat și ar fi făcut-o aproape bine, dar ar fi ratat ceva important. Cineva care, aparent, voia să înlocuiască încet-încet toată familia mea. Vocea mamei se auzea de jos: „Doctorul a spus că trebuie să facem ceva în curând. Se înrăutățește.” Răspunsul lui Non-tata a fost prea liniștit ca să-l aud. Mi-am apăsat urechea de podeaua rece de faianță, încercând să prind cuvintele lor. Atunci am observat niște sticle de pastile sub chiuvetă, cu numele meu pe ele, nu cu al mamei.
Adevărul m-a lovit că o găleată de apă cu gheață când am găsit al doilea jurnal. Acesta era ascuns în perete, în spatele biroului meu – se pare că rupsesem tencuiala cu săptămâni în urmă, dar cineva pusese cu grijă un poster peste gaură. Acest jurnal nu era scris de mine. Era scrisul de mână al tatei, dar nu caligrafia ordonată pe care mi-o aminteam. Erau niște mâzgălituri disperate, datând de pe vremea când avea vârsta mea. „Medicamentele fac umbrele să dispară”, scria acolo, „dar ascund și adevărul. Mama spune că sunt bolnav ca bunicul. Dar bunicul știa lucruri. A văzut prin minciuni înainte ca ei să-l ia.” Îmi tremurau mâinile în timp ce citeam mai departe. Cădeau imagini dintre pagini – fotografii vechi cu tata când era copil, arătând exact că mine. Aceiași ochi goi. Aceeași privire suspicioasă. Aceeași convingere că ceva era teribil de greșit cu lumea.
Atunci m-a găsit mama.
― Alin a șoptit ea, vocea ei mai fermă decât fusese de luni întregi. Dragul meu, ai nevoie de ajutor. Cum a avut nevoie și tatăl tău.
Non-tata a apărut în spatele ei.
― Spitalul va ajuta, a spus el încet, către mama. M-au ajutat când aveam vârsta lui. Când credeam că și tatăl meu a fost înlocuit. M-am uitat la mâinile mele – erau acoperite de praf de tencuială și sânge. Peretele nu era spart doar în spatele biroului meu. Întreaga cameră era ruptă. Făcusem eu asta? Când? „Nu sunt nebun”, am încercat să spun, dar cuvintele au ieșit greșit. Totul era greșit. Sau poate, pentru prima dată, totul era corect, iar asta era cel mai înspăimântător lucru dintre toate. Mama nu era dependentă. Pastilele pe care credeam că le lua erau medicamentele mele – medicamente de care aveam nevoie, dar pe care continuam să le refuz, convins că sunt otravă. Ea le zdrobise în mâncarea mea, disperată să ajute, urmărindu-mă cum mă îndepărtez, așa cum la rândul ei bunică-mea îl văzuse pe tata îndepărtându-se cu treizeci de ani în urmă. În timp ce mă conduceau spre mașină, mi-am prins reflexia în fereastră. Pentru o secundă, am văzut ceea ce vedeau ei: nu un băiat care dezvăluie o conspirație, ci un copil speriat care alerga pe același drum întunecat pe care tatăl său supraviețuise. Tata m-a ținut strâns în brațe în timp ce mama conducea, și m-am luptat cu el, încă nesigur dacă era real.
Mama spune că nu voi sta mult în spital.
Încet, ceața se ridică, dezvăluind nu o lume de impostori, ci ceva mult mai înfricoșător: adevărul despre cine sunt și cine aș putea deveni dacă nu mă lupt. Dar cel puțin acum știu și să mă pregătesc pentru ce va veni. Pentru că la plecare non-tata mi-a șoptit ceva – un secret pe care doar adevăratul tata l-ar fi știut, despre o zi la lac când aveam șase ani. Și mi-am amintit de fotografia cu reflexiile. Nu le numărasem niciodată pentru că nu era nimic de numărat. Apa nu minte. Uneori, cei mai înspăimântători monștri nu sunt cei care ne înlocuiesc părinții, ci ceea ce putem moșteni de la ei, pândind în propriile noastre minți, așteptând să ne convingă că toată lumea este dușmanul. Pe apă nu erau umbre.
George DIMITRIU
