Dansuri de umbre fugare

Andrei deschise ușa greoaie a localului și chiar din prag simți o vibrație stranie în aer. Lumina slabă îl făcu să clipească, iar nările-i fremătară la mirosul încântător de lemn vechi. Cu cât pășea mai adânc în încăpere, cu atât atmosfera căpăta o tentă stranie. Fulgere firave și umbre fugare se înfiripară în jurul lui. Andrei simți o presiune în cap, iar spiritul său părea că se îndepărtează de el.
Întregul locul se transformă, iar oamenii se mișcau în fața lui ca un fragment dintr-un tablou vechi. Andrei privi în jur uimit, apoi își văzu brațele îmbrăcate cu haine dintr-un alt timp, haine bogate, dar pline de mizerie și praf.
Ceva îl făcu să se clatine. Își duse mâna la frunte simțind durerea acută a unei lovituri. O rană adâncă îi crestase fruntea, coborându-i pe ochiul stâng până la obraz. În aer plutea un miros dulceag de sânge, iar fulgerele sclipiră în jurul lui, descoperind chipuri surprinse și îngrijorate.
Apoi, Andrei se prăbuși pe podea. Înainte ca întunericul să-l înghită, simți cum este atras într-un dans de umbre și de amintiri nedeslușite.

*

Biroul comandantului era în apropierea sălii de mese, așa că Daniel auzi imediat glasul secretarei.
— Inspector Daniel, te cheamă șefu’!
Polițistul se ridică și mai luă o gură din cafea, goli restul la rădăcina unei flori din apropiere și aruncă paharul gol la coș, murmurând o înjurătură. Intră în birou și cu un gest rapid închise ușa.
— Daniel, ai ceva informații despre cazul la care lucrezi? îl privi comandantul așteptând o explicație, în timp ce-i făcea semn să se așeze în scaunul de vizavi.
— E vorba de dosarul 235. Victima Andrei Robu. Douăzeci și trei de ani. Bărbat. Plagă în partea stângă a capului. Autor necunoscut. Încă se află în comă la spital, doctorii sunt rezervați în privința șanselor sale, citi inspectorul dintr-un carnețel pe care-l scosese din buzunarul de la piept al sacoului.
— Ai descoperit ce sau cine i-a provocat rana? Am văzut înregistrarea din local, spuse șeful îngândurat, arătând cu degetul spre ecranul calculatorului. Ești sigur că n-a fost trucată?
— Cei de la „tehnic” m-au asigurat că nu s-a umblat la ea.
— Ciudat, zise comandantul pornind din nou înregistrarea. Întâmplarea asta e cât se poate de bizară.
Daniel clătină din cap aprobator, apoi zise:
— În plus de asta… Am cercetat încăperea şi nici urmă de sticlă spartă. Cei prezenți n-aveau arme asupra lor.
— Ar putea fi o rană de glonț, dar dacă zici că n-aveau arme… Caută, gândește-te cine i-ar vrea răul, fii deschis la minte. Chiar dacă le-ai luat deja declarații martorilor, mai cere informații. Imposibil să nu fi văzut cineva ceva. Poate că au fost schimbate casetele, își dădu cu părerea comandantul.
— Și dacă nu există o explicație? Ai văzut luminile din jurul lui, martorii au auzit sunete ciudate.
— Doar n-o fi vreo fantomă, glumi comandantul. Daniel, întotdeauna există o explicație. Cu ceva timp în urmă, dacă-ţi amintești, un micrometeorit a găurit acoperișul de la Construct şi capul inginerului șef. Și de data asta, trebuie să fie ceva. Rănile de acest fel nu apar din senin. Investighează în continuare.
Inspectorul îl privi aproape amuzat, apoi răspunse ridicându-se:
— Poate o rază laser a fost de vină sau vreun cavaler jedi se ascunde pe undeva.
— Atunci găsește-l. Și dacă omul nostru iese din comă vreau să fii acolo, să-i iei o declarație… Și încă ceva, inspectore… Forța fie cu tine!
Inspectorul ieși din birou salutându-l cu două degete duse la tâmplă.

*

Privi în jur, totul părea rece și impersonal. O lumină puternică, ce se reflecta pe pereții albi, îi dădea impresia că se află într-un loc străin. Se strâmbă când simți mirosurile dubioase care-l învăluiau. Sunetele din jur, precum și glasurile oamenilor, îl aruncară într-un nou val de confuzie.
Stătea întins pe o suprafață tare, iar fâșia strânsă de cârpă ce-i acoperea jumătatea de sus a feței parcă-i strângea prea tare pielea frunții și implicit capul. Încercă să se miște și simți o durere atroce deasupra ochiului stâng, apoi o stare de rău concomitent cu amețeala îl lovi.
Cu o senzație de panică aproape palpabilă, încercă să-și miște mâinile, dar află repede că erau legate de marginea patului. Închise ochii și încercă să-și aducă aminte ceva, orice, dar amintirile-i erau un amestec confuz de senzații și sunete, dar nimic clar.
Nu înțelegea ce se întâmplase, cum ajunsese acolo. Musai căzuse prins, dar de ce-i oblojeau rănile?
Simți apoi mâini care-l atingeau cu grijă, încercând să-i aline suferința. Deschise ochii și văzu o femeie cu părul alb aplecată spre el. Îi ștergea fruntea și obrajii cu o bucată de cârpă umedă. Lângă ea, un bărbat cu ochi albaștri și nas vulturesc îl privea cu ochii în lacrimi.
— Jupâneasă… și văzându-i hainele ciudate se opri, apoi reluă oarecum speriat: Cine sunteți domniile voastre? Am fost luat rob? Dacă nu, poruncesc să fiu deslegat de îndată.
— Te-au legat pentru că erai agitat. Pentru siguranța ta.
— Să vie Radu, căpitanul de oaste, că trebe să-i spui ceva.
— Despre care Radu vorbești? întrebă femeia.
— Căpitanul Radu, mâna dreaptă a lui Vodă. L-am văzut, pe cel ce ne-au vândut, el și încă doi priatini buni întru uneltiri, la hanul din sat.
— Andrei, despre ce vorbești?
— Andrei? Nu mă cheamă Andrei, îs Iosif, răspunse el, privindu-i holbat cu singurul ochi, într-o manieră care-i sperie pe cei doi.
— Cum să te numești Iosif? Tu ești Andrei, fiul nostru. Eu sunt mama și el e tatăl tău, încercă să-l convingă bătrâna arătând spre bărbatul din spatele ei.
— Nah, născoceli, că necredincioșii i-or călcat pe părinții noștri şi i-am îngropat cu mâna me sub deal și-am jurat să mă ridic pentru dreptate, ca să plătească pentru sângele lor, continuă bărbatul cu ochii umezi.
Femeia își duse mâna la gură în timp ce lacrimile-i brăzdară obrajii bătrâni. Apoi se întoarse spre bărbatul de alături și zise încetișor.
— Și-o pierdut mințile. Poate de la lovitură.
Bărbatul aprobă tăcut apoi șopti.
— Așa o zis și doctorul. Mare minune că trăiește.

*

— Doctore, inspector Daniel Cojocaru, Poliția Municipală. În legătură cu victima…
— Bună ziua, Andrei și-a revenit, a ieșit din comă dimineață, îl lămuri doctorul din două vorbe.
— Știu, am vorbit deja cu el, adică am încercat. Părinții lui se plâng că se comportă ca altă persoană. Ce puteți să-mi spuneți legat de aceasta situație?
— Nu am nici o explicația medicală pentru starea lui psihică, nu-și recunoaște părinții și se crede pe la o mie două sute, luptând cu tătarii. Ar mai fi rana, pare o lovitură curată, ca de macetă. A fost destul de adâncă ca să lase urme în osul capului.
— Nu mă ajuți, doctore, n-am găsit nimic în local care să producă o astfel de rană.
Doctorul își duse mâna la gură ca și cum s-ar fi gândit, apoi zise.
— Acum, că tot vorbim despre asta, mi-am amintit ceva, apropo de local… Bunicul meu povestea că auzise de la bunicul lui că acolo ar fi fost un han, unde se adunau tot felul de nelegiuiți şi-i spunea, parcă, Hanul Șoimarului.

Publicat în fanzinul ArtZONE SF nr.7