Acasă

Scot casca de pe cap și privesc în jur. Aerul este respirabil. Cu toate acestea, nu pot să respir. Universule mare! Peisajul arată identic. Muntele, câmpia, dealurile, totul este la fel. Așez casca sub braţ şi pornesc la drum, fără să am nevoie de vreo hartă. Conturul navei se pierde în marea de mătase verde pe care o pot numi iarbă. Merg prin soarele verii, neștiind ce-o să mă aștepte la capătul drumului. În zadar au încercat prietenii să mă oprească, să mă răzgândească. Nu mi-a păsat de urmări. Viața este prea scurtă, iar distanța dintre stele s-a scurtat și ea.

Iarba înaltă se ondulează sub mângâierea vântului călduț, inflorescențe albastre îmi răsfață ochii obosiți de căutări. Pe muchia dealului năpădit de verdeață se vede o casă mare din lemn, vopsită în alb. Mă apropii cu prudență. Recunosc copacul cu frunze cărămizii, prispa scorojită, ghivecele cu mușcate.

Bat la ușă, nesigură, speriată. Încerc să mă port cât mai firesc, dar mâinile îmi tremură. Ușa se deschide scârțâind. Sunt întâmpinată de o femeie adusă de spate, îmbrăcată într-o rochie cu model stelat. Chipul ei, desenat cu riduri adânci, mă uimește. Părul gri este martorul trecerii neîndurătoare a timpului. Zâmbește. Are un zâmbet frumos. Palmele îmi transpiră. Mă va recunoaște?

— Ai venit! zice ea, cu ochi strălucitori, ca de cicoare.
— Știi cine sunt? întreb, cu vocea gâtuită de emoție.

Zâmbește din nou. Inima îmi bate nebunește. Știe. Asta îmi dă curaj. În pofida faptului că nu posedă o tehnologie avansată, lumea lor este mult mai evoluată decât a noastră.
— Te rog, ajută-mă! Am nevoie de răspunsuri. Mă aflu la o răscruce și nu știu ce să fac.
— Copilă, glăsuiește ea, cu voce moale, ai bătut atâția ani-lumină degeaba. Nu pot alege în locul tău.

Tonul meu repezit trădează o nerăbdare crescândă. Nu plec până nu aflu.
— Dar ai ales deja! Am dreptul să știu!
Ea oftează. Pare să fie cuprinsă, dintr-o dată, de o toropeală stranie. Mâinile îi atârnă pe lângă trunchiul firav, pleoapele îi sunt pe jumătate căzute.
— Ai călătorit fără de răgaz, căutând în stele ceea ce ai deja lângă tine. De ce crezi că este mai bine în altă parte?
— Îmi spui că ar trebui să rămân? Să renunț la visul de-a deveni astronaut și să ajung o nevastă plictisită, undeva într-un colț de galaxie?
Bătrâna râde. Râsul ei este dublat de un glas răgușit.
— Cine este, dragă?

Venind din sufragerie, un bătrânel simpatic își târșâie picioarele spre noi. Poartă papuci de casă și un halat vişiniu, iar ochii lui iscoditori mă cercetează pe deasupra ramelor rotunde ale ochelarilor.
— O călătoare rătăcită, răspunde bătrâna, privindu-mă complice.
— Ai ajutat-o să-și găsească drumul? se interesă el, punându-i mâna pe umăr, protector.

Cealaltă Lena încuviințează din cap, apoi îmi zâmbește pentru cea din urmă oară. Ceasul-brățară anunță strident că nu mai este timp. Strâng casca cu mâna asudată și încep să alerg înapoi, spre nava aflată pe coasta dealului. Trebuie să mă întorc Acasă și să-i spun că-l iubesc până nu este prea târziu.

Publicat în fanzinul ArtZONE SF nr.7