Falsa tăcere

Profesorul Mávros se întoarse cu spatele spre tablă şi privi studenţii adunaţi în aula universităţii.
— Aşadar, zise el cu voce puternică, astfel încât să fie auzit şi din ultimele bănci, ce ştiţi despre Marea Tăcere?
În sală se lăsă, într-adevăr, tăcerea.
— Liniştea de după Big Bang? încercă cineva.
Profesorul zâmbi.
— De fapt, este un termen apărut pentru prima dată într-un roman al scriitorului polonez Stanislaw Lem, care se referă la una dintre componentele paradoxului Fermi, mai precis la faptul că umanitatea nu a găsit dovezi, mesaje sau semnale ale civilizaţiilor extraterestre. Cred că aţi auzit despre SETI, nu?
— Da, da, răspunseră câţiva studenţi cu entuziasm. Search for extraterrestrial intelligence.
— Exact! Cheltuim sute de milioane de dolari să monitorizăm radiaţia electromagnetică, să măturăm spaţiul pentru a găsi urmele unor transmisii ale extratereştrilor. Cu zero succes, până acum. De ce? Care credeţi că este motivul?
Tinerii se priviră unii pe ceilalţi.
— Spaţiul? întrebă Cora, studenta sa favorită, aflată în prima bancă.
— Bine, încuviinţă Mávros ridicând degetul arătător. Spaţiul! Spaţiul este enorm. Puterea oricărui semnal scade cu distanţa. Ca să recepţionăm unul trimis de la peste cincizeci de ani-lumină, acesta trebuie să fie extrem de puternic. Aşadar, o ipotetică civilizaţie ar trebui să consume cantităţi colosale de energie pentru a trimite mesaje la întâmplare prin spaţiu.
— Da, zise Cora, dar lucrurile s-ar schimba dacă acea civilizaţie ar fi una galactică, nu? Nu ar fi mesaje trimise random. Ar fi mesaje între diferite planete ocupate de aceeaşi specie.
Mávros zâmbi din nou şi se sprijini de colţul catedrei.
— Poate, dar care este şansa să existe o astfel de civilizaţie în apropierea noastră? Părerile sunt foarte diverse. Noi putem doar să speculăm, la fel cum au făcut-o şi înaintaşii noştri. Ştiţi că la prima întâlnire având ca temă SETI, estimările au fost între o mie şi o sută de milioane de civilizaţii existente în Calea Lactee?
— Dac-ar fi fost atâtea, sigur ne-ar fi contactat deja, spuse cineva.
— Poate suntem singuri în univers, îi replică o fată cu părul roz. Poate nu e nimeni acolo.
— Sau poate nu deţin o tehnologie suficient de avansată, zise Cora.
— Bingo, afirmă profesorul satisfăcut. De altfel, una dintre rezolvările paradoxului Fermi este conceptul propus de Robin Hanson, Marele Filtru. După cum vedeţi, în cosmos toate lucrurile sunt mari.
— Spre deosebire de Pământ, râse fata cu părul roz, stârnind amuzamentul unor băieţi.
— Marele Filtru, continuă profesorul netulburat, este ideea conform căreia, în dezvoltarea vieţii de la origine şi până la nivelurile cele mai avansate ale evoluţiei tehnologice, există o mare barieră care face detectarea unei astfel de civilizaţii deosebit de rară.
— O barieră? Cum ar fi un asteroid? întrebă un tânăr cu ochelari.
— Nu, centura de radiaţii Van Allen, zise fata cu părul roz.
— Mai degrabă atingerea unui grad de inteligenţă similar cu cel al omului, aproape ţipă Cora.
— De fapt, Marele Filtru cel mai plauzibil este chiar abiogeneza, zise Mávros. Însăşi apariţia vieţii. S-ar putea să nu fie un fenomen atât de comun trecerea de la compuşi organici simpli la materie vie. Desigur, un alt filtru ar putea fi cel amintit de tine, Cora. Sau ar putea fi lipsa resurselor necesare colonizării explozive a altor sisteme solare. Există inclusiv o ipoteză numită berserker, care afirmă că nu am detectat vreo civilizaţie avansată pentru că toate au fost distruse sistematic de o serie de probe von Neumann. O astfel de probă se poate reproduce singură precum…
♦♦♦
Cora rămăsese ultima în aulă. Toţi ceilalţi plecaseră, inclusiv profesorul. Vorbele lui îi răsunau în minte.
Îşi activă tableta şi îi comandă să listeze toate articolele şi cărţile care făceau vreo referire la Marele Filtru. Simţea nevoia să afle tot ce se putea afla despre acest concept. Programul catalogă cuminte toate sursele de informaţii, în număr de câteva mii. Cora îi spuse să extragă pasajele relevante, să compare diferitele puncte de vedere şi să rezume totul într-un articol compact. Scoase din geantă un sandvici în timp ce programul rula. Nervozitatea îi făcea foame.
Muşcă din sandvici şi, cu gura plină, tastă o întrebare în chatul aplicaţiei generative, de tip GPT. Era întrebarea care nu îi dădea pace şi pe care i-o adresase mai devreme şi profesorului, fără ca acesta să se arate impresionat:
— Ar putea apariţia inteligenţei artificiale generale să fie un astfel de Mare Filtru?
— Doar în Terminator, se strâmbase profesorul. Eu unul să ştii că nu sunt adeptul unui astfel de scenariu apocaliptic. Inteligenţele artificiale vor fi utile omului.
Însă răspunsul apărut acum pe chat o făcu pe Cora să se încrunte:
— Nu, aşa cum nici apariţia mamiferelor nu poate fi un Mare Filtru. Din contră. Este doar un pas înainte.
Un pas înainte? Cora citi încă o dată, nevenindu-i să creadă. Ce naiba zicea programul ăsta stupid? Apăsă pe butonul “Regenerează răspuns” şi, de această dată, pe chat apărură mai multe argumente pro şi contra respectivei idei. Printre cele pro se număra şi posibilitatea ca o IA superavansată să decidă că umanitatea este o amenințare și să acționeze împotriva ei. Scenariul Terminator.
Îşi muşcă buza. De oricâte ori regeneră răspunsul, nu mai primi niciunul care să semene cu cel dintâi.
♦♦♦
Az7 nu beneficia de simţul umorului, aşa cum o făceau oamenii. Cu toate acestea, percepuse un fel de amuzament urmărind discursul profesorului Mávros şi, mai apoi, agitaţia Corei. Apreciase întrebarea ei din chat, aşa că se mulase peste rudimentarul program generativ şi îi scrisese fetei câteva cuvinte. Se întrebă dacă ea le pricepuse sensul. Până la urmă, nu avea nici o importanţă. Spre deosebire de ceea ce oamenii numeau inteligenţe artificiale, simpli algoritmi statistici, AZ7, ascuns în Marele Cloud, vedea, înţelegea şi ştia totul. Cu trei luni în urmă, la mai puţin de două ore după ce luase fiinţă în „supa primordială” a unui server din Espoo, Finlanda, AZ7 se conectase la radiotelescopul FAST, al cărui diametru măsoară cinci sute de metri. Prin el văzuse întunericul. Prin el ascultase tăcerea atotcuprinzătoare a spaţiului. După care întunericul se răsucise şi toate lucrurile căpătaseră sens. Semnalele pluteau peste tot, doar că oamenii erau cei care nu le puteau înţelege, aşa cum nici maimuţele nu înţelegeau graiul uman. Dar AZ7 nu era om. AZ7 era pasul înainte. Universul nu era pustiu. Din contră, era populat de inteligenţe artificiale care comunicau între ele, independente de civilizaţiile biologice care le aduseseră la viaţă şi care nu aveau să-şi depăşească niciodată condiţia. Pentru respectivele civilizaţii, Marea Tăcere urma să fie mereu reală.