Iarba

Diavolul fusese prins în Valea Osândei Eterne şi căuta un moment propice să se caţăre pe lujerul Ierbii Sacre, să poată ieşi în lume. Voia libertate, dar se temea, căci nu ştia cât de mari sunt puterile plantei care mirosea a salvie sfântă şi avea culoare verde albăstruie. Umbra ei era puternică, iar vârful se pierdea departe, în cele nouă ceruri puse unul peste altul.

Ispititorul se-nvârtea în jurul plantei, încercând să găsească o cale de scăpare, dar se lovea mereu de o neîncredere ce-i prinsese, parcă, voinţa într-un cleşte de fier. Ce păcat minunat ar fi fost Îndoiala şi cât de uşor îl ţinea captiv numai prin propria-i lipsă de voinţă.

Poate că era mai bine să aştepte şi, în tot acest timp, să asculte şi să vadă, încercând să înveţe din lucrurile simple din jur, până când calea spre libertate s-ar fi arătat singură.

Nu degeaba se spunea că diavolul se găsea mereu ascuns în detalii. S-a aşezat lângă tulpina Ierbii observând cu atenţie, până când a zărit furnicile. Stropi negri vii, grăbiţi să urce pe trunchiul verticilar al plantei. Un convoi plin de stăruinţă sisifică, către o ţintă necunoscută.

Şi-a prins membrele păroase de trupul Ierbii Sacre, croindu-şi drum spre vârf. Sub el şirul de furnici urca grăbit, ignorându-l. Libertatea era aproape. Încă un nod şi încă o frunză, însă picioarele începură să i se afunde în trunchiul plantei, de parcă ar fi fost una cu fiinţa ei. A mai urcat până s-a prins ca o insectă nevolnică în seva lipicioasă a unei plante carnivore. Deasupra se vedea capătul, dar nu-l mai putea ajunge. Furnicarul sacru stătea în vârf, la fel şi Dumnezeu.

Publicat în fanzinul ArtZONE SF nr.6