Ielele

Constantin mâna căruţa pe poteca îngustă de pământ bătătorit ce despărţea solele cultivate. Nu vedea mare lucru, dar ştia unde trebuia să ajungă. Din când în când lovea spinarea calului cu biciul, sperând că animalul va găsi şi singur drumul bun şi nu se avea să se abată spre arătură.

Singurele lumini proveneau de la farurile tractoarelor care îşi continuau activitatea şi în timpul nopţii. Nu aveau şofer. Ascunşi în camere subterane, maşiniştii erau capabili să ghideze câte patru tractoare odată prin intermediul creierelor lor modificate. Bestiile de metal ajungeau greoi la finalul rândului mărunţind pământul, după care se întorceau ordonat cu o sută optzeci de grade şi o luau de la capăt.

Constantin stătea pe capră. Nu se uita înapoi. În spatele său gemea Brânduşa. Femeia ar fi trebuit să nască peste două-trei săptămâni, dar ceva rău se întâmplase. Sângerase abundent şi se zbătuse în chinuri până când Constantin luase decizia. Aveau să plece atunci sau ea urma să moară. Doar Mama putea să o ajute, nimeni altcineva.

La căpătâiul Brânduşei stăteau fraţii ei, Pavel şi Spiru. Pavel avea cu el furcoiul şi mormăia din când în când.
— Dă-i mai repede, Costache! O să vină peste noi, taică!
— Taci din gură! îl admonesta Spiru nervos. Nu faci decât să le aţâţi.
— Nu le-aţâţ io, dar o să simtă copilu’. Uite-acolo două, taică! Uite că se-ntorc încoa’.

Constantin le văzuse şi el. Două iele ieşiseră din spatele unui tractor și alergau scadat pe toate cele patru membre. Apoi se opreau confuze adulmecând aerul. Ghearele lor metalice, fosforescente, sclipeau în întuneric. Una dintre ele făcu un salt monstruos până pe acoperişul cabinei tractorului, urmărind căruța de la distanţă.
Ielele erau principala linie de apărare a satului în fața rătăciților, oameni cu mințile fracturate de viermii electronici, și în fața oricui ar fi fost suficient de nebun încât să tulbure liniștea Mamei. Atât doar că uneori erau greu de controlat. Mai ales atunci când simţeau miros de sânge.

Constantin nu se mai uită după ele. În faţă zărea deja conturul caselor de la periferia localităţii. Îşi muşcă buza lovind cu sete crupa calului care fornăi galopând din toate puterile. Căruţa trepida. Nu mai aveau mult, iar răsăritul era şi el aproape.

— Dă-i mai repede, Costache, dă-i mai repede, taică! Uite-o că vine! Vine, bă!
— Fii gata s-o păleşti, îi zise Spiru.

Brânduşa urlă. Constantin nu se uită înapoi. Simţea saliva şi sudoarea cum i se scurg în barbă. Mâinile i se albiseră pe frâie.
— Vezi, bă, că vrea să sară. Dă-i! ţipă Spiru. Dă-i, tu-i gura mamii ei!
Pavel icni. Căruţa se hurducăi din ce în ce mai rău, în timp ce bărbaţii din spate încercau să îşi menţină echilibrul. Constantin se aplecă, disperat să contrabalanseze vehiculul. Acum vedea clar pomii de la marginea satului, gardul unei curţi, acoperişul de şindrilă al unei case.

Căruţa intră vijelios în satul adormit. În depărtare o siluetă palidă stătea încremenită în mijlocul drumului. Încă puţin, gândi Constantin, fără a privi înapoi.
— Morții mă-tii! înjură Pavel, printre gemetele Brânduşei. Ia de-aici, ia, să te saturi!
Constantin simţi cum căruţa se cutremură, gata să se răstoarne. Zgomotul loviturilor se amesteca cu vaiete şi icnete. Scândurile din lemn scrâşneau de parcă erau gata să se frângă. Calul se zbătea sălbatic. Constantin abia reuşea să îl facă să țină drumul drept.
Apoi totul încetă brusc. Se auzi întâi un ţipăt acut, de durere, aproape neomenesc, urmat de bufnetul surd al unui corp care se prăbuşește.
— Pavele! Bă, Pavele! Opreşte, Costache, strigă Spiru. Opreşte! L-a tras pe Pavel din căruță.
Constantin nu opri decât atunci când calul ajunse în faţa siluetei. Mama îi aştepta, îmbrăcată în roba ei albă. Ţinea o mână întinsă în faţă. Atinse botul plin de spume al calului, iar acesta se calmă ca prin farmec. Abia atunci Constantin îndrăzni să se uite în urmă. La o sută de metri distanţă, una dintre iele stătea aplecată peste trupul lui Pavel. Îi vedea ţeasta rasă. Avea ghearele înfipte în pieptul bărbatului. Pavel nu se mișca, era mort sau inconștient.

— Mamă, ajută-l! se rugă Spiru.
— Nu mai poate fi ajutat acum, răspunse Mama, de parcă anunţa că avea să plouă.
Din casa ei ieşiră alte femei care o ajutară pe Brânduşa să coboare din căruţă. Femeia nu putea să păşească. Era nevoie de o targă. Se ţinea cu mâinile de abdomen. Pe cămașa de noapte se întindea o pată roşie de sânge.
— N-am avut cum să fac altfel, Mamă, zise Constantin cu glas tremurat. M-am temut c-o să moară.
— Ai procedat bine. Vom avea grijă de soţia ta, zise femeia cu voce moale, îndreptându-se spre Spiru.
Întinse o mână trandafirie spre el, la fel cum procedase mai devreme în privinţa calului. Bărbatul păru că se topeşte şi se ghemui pe podeaua căruţei. Începu să plângă. Undeva, în depărtare, arătarea ridicase în dreptul umerilor trupul lui Pavel, iar acum se retrăgea furișat pe centrul uliţei.

Constantin fuma atunci când Mama ieşi să îi vorbească. Trecuseră două ore, dar lui i se părea că trecuse un veac.
— Copilul e bine, îi zise ea. Domnul s-a îndurat de noi.
Mama avea pielea netedă şi respiraţia îi mirosea a liliac, dar ochii îi erau bătrâni şi crânceni.
— Şi Brânduşa? întrebă Constantin simţind cum inima i se strânge.
— E înăuntru. Poţi merge să o vezi.

Constantin intră în camera unde soţia sa stătea prăvălită în mijlocul unui pat, acoperită de aşternuturi până sub bărbie. Era singură. Avea faţa palidă, plină de sudoare. Celelalte femei plecaseră.
Brânduşa îl privi cu lacrimi în ochi.
— E fată, zise ea printre suspine. E fată
Constantin ştia cât de mult îşi dorise să aibă un băiat. Ridică din umeri fără să spună nimic.
— Mama mi-a zis că va fi puternică. Mi-a zis că o să fie una dintre ele, că va creşte alături de ele, înţelegi, Costache?

Îi puse o mână pe obraz. Înțelegea.
— Va fi una dintre iele, Costache, scânci femeia.
N-avea importanţă. Fiecare trebuia să îşi facă treaba. Maşiniştii din adâncuri, păstorii legaţi de oile lor electrice, sătenii, ielele. Da, până şi ielele, cele care îi ţineau în siguranţă. Se aşeză pe marginea patului şi începu să mângâie părul năclăit al soţiei sale. Toţi erau fraţi, până la urmă.

Publicat în fanzinul ArtZONE SF nr.6

George Cosmin BORȘ

Licenţiat al Facultăţii de Ştiinţa şi Ingineria Alimentelor din cadrul Universităţii Dunărea de Jos din Galaţi şi al Facultăţii de Transport Naval din cadrul Universităţii Maritime Constanţa. A debutat în anul 2022 în fanzinul cenaclului ArtZONE S.F. din Brăila, al cărui membru este, cu povestirea Cr3d!nţ@. A publicat povestiri în revista Galaxia42 şi texte scurte în revistele FicţiuneaOPTm şi Rexpublica. Textul său, ”Șurubelnița și Ciocanul” a fost printre câștigătoarele primei ediții a concursului organizat de site-ul nesemnate.ro. Este membru al Mensa România şi mare pasionat al jocurilor de societate, despre care scrie constant.

Related Posts

Elenctrica

Clădirea s-a scufundat brusc în tăcere. Atelierul de la parter nu mai zguduia pereții, iar birourile de la etaj s-au liniștit. Aflată la marginea orașului, ea susținea cu greu o…

Despre reîncarnare şi picioare de broască

Ştiţi atunci când nu îţi poţi lua gândul de la ceva anume? Ei, asta mi se întâmplă mie în acest moment de maximă intensitate. Dar vreţi să aflaţi ce tot…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fanzin ArtZONE SF

ArtZONE SF 7/2024

  • martie 25, 2024
  • 93 views
ArtZONE SF 7/2024

ArtZONE SF 6/2023

  • martie 25, 2024
  • 108 views
ArtZONE SF 6/2023

ArtZONE SF 5/2023

  • martie 25, 2024
  • 63 views
ArtZONE SF 5/2023

ArtZONE SF 4/2022

  • martie 25, 2024
  • 68 views
ArtZONE SF 4/2022

ArtZONE SF 3/2022

  • martie 25, 2024
  • 64 views
ArtZONE SF 3/2022

ArtZONE SF 2/2021

  • martie 25, 2024
  • 64 views
ArtZONE SF 2/2021

ArtZONE SF 1/2021

  • martie 20, 2024
  • 99 views
ArtZONE SF 1/2021