Departe de Hades

În sfârșit, în fața ochilor i se înfățișau frumoasele dealuri înverzite ale Toscanei. Era mult mai multă lumină decât… acolo.
„Acasă”, își spuse tânăra fată cu părul blond care-i curgea ca un râu strălucitor peste umerii goi și albi precum ceara.
El îi dăduse tot ceea ce avea nevoie, mai puțin libertatea şi o legase pe vecie de lumea întunecată din adâncuri datorită unei reguli prostești… doar fiindcă mâncase dintr-o rodie.
Cine ar fi putut face asemenea reguli? Desigur Zeus, stăpânitorul tuturor. Chiar dacă nu stăpânea Infernul, ci fratele său, Hades, se părea că regula rămăsese literă de lege sub pământ iar Hades n-o schimbase cu toate că era liderul Lumii de Dincolo, unde Zeus nu mai avea putere.
Oare de ce?
Știa, cumva, că peste secole și secole îi era scris să o întâlnească și s-o convingă să o aducă în lumea sa? Dacă așa au stat lucrurile, atunci merita tot ceea ce-i făcuse. Era conștientă că îl rănise foarte tare pe Hades, ori poate că fusese puțin cam rea fiindcă el chiar o iubea.
Cel puțin așa i s-a părut când l-a citit. Da, se pricepea foarte bine la „a citi” oameni, nimfe, zei și titani, deopotrivă. Mama ei, Demetra, o învățase să facă asta, să își dea seama dacă oamenii pe care îi întâlnea aveau intenții rele. Era foarte protectoare. Cândva se gândise s-o închidă într-o cușcă de cristal, fără uși, din grădină, s-o protejeze cât mai bine. Numai că, după zile și zile de plâns încontinuu, de începuseră să hohotească și nimfele de pe malul râului cristalin ce șerpuia prin grădina roditoare a Demetrei, zeița agriculturii a renunțat la idee.
Într-adevăr, era foarte frumoasă și de aceea credea că nimeni nu se gândea să-i facă rău, numai că majoritatea zeilor și oamenilor nu erau ceea ce arătau și puteau profita în mod oribil.
Frumusețea ei îl făcuse pe Hades să o răpească și să o ducă în Infern. Mai târziu, şi-a dat seama că el chiar o iubea când l-a privit direct în ochii negri, ca două perle rare, fără seamăn în lume. Cu toate că avea mii de ani, Hades arăta tânăr și chipeș. Părul negru îi atingea ușor umerii, sprâncenele le avea perfect arcuite; atunci când zâmbea, obrajii descriau mici gropițe iar bărbia ascuțită definitiva chipul perfect și palid ca marmura. Ochii nu puteau minți. Iar toată acea strălucire a nopții ce se condensa în privirea lui sinceră îi spunea Persefonei că el chiar o iubea.
Până când se apropiase de ea cu fructul roșu, rotund, cărnos și parfumat, o rodie cum nu se mai văzuse nicăieri, iar ea n-avusese curajul să-l privească în ochi. A trebuit doar să i se facă foame și astfel și-a pecetluit viitorul, departe de pacea și siguranța de la suprafață.
Chiar și acum, la jumătate de an după această întâmplare, încă își amintea buzele sale subțiri arcuite într-un zâmbet mârșav spunându-i că nu mai putea să se întoarcă înapoi pe pământ, pentru a aduce primăvara.
Însă Persefona reușise să găsească ajutorul zeiței Hecate, venită în trecere prin Infern, chemată de Hades pentru a-i folosi magia. Cele două erau apropiate și se mai întâlniseră, cu ani în urmă, în grădinile minunate de pe Pământ. Iubita nesupusă fu vrăjită să ia forma lui Hecate iar când se duse la Regele Lumii de Jos, arătând precum Zeița Magiei, brusc, mintea îi fusese inundată de cele mai groaznice gânduri în legătură cu posesivitatea zeului care o ferecase în lumea întunericului.
Fără să stea pe gânduri, scosese de sub mantaua neagră un pumnal argintiu în a cărui lamă lucioasă se cuibăreau frânturi de univers și-l înjunghie în inimă, adânc, de douăsprezece ori, pentru cele douăsprezece luni din an pe care el voia ca ea să le petreacă, încontinuu, în Infern.
Numaidecât, i se alătură adevărata Hecate care, sub privirile împăienjenite ale zeului, deschise un portal magic, mov și tremurător, prin care plecară împreună în lumea însorită de deasupra.
Ajunsă din nou acasă, Persefona trebuia să hotărască ce avea de făcut în continuare, mai ales după ce dobândise obiceiul toxic să se cuibărească unul în brațele celuilalt în timp ce încercau să adoarmă. Pentru ea, îmbrățișarea lui care se dorea plăcută și călduroasă o simțea uneori precum zăbrelele unei colivii în care ea, pasărea, fusese prinsă pentru eternitate. Nu era însă nimic extravagant pentru o tânără zeiță și un Rege foarte bătrân care, cu toate acestea, arăta și se comporta precum un tânăr de vârsta ei.
Nu știa ce ar fi trebuit să mai simtă acum, ruptă de el, când ei fuseseră precum două statui legate, în piatră, una de alta.
Era prima zi altfel decât toate celelalte zile din ultima jumătate de an în care se trezise mereu alături de el.
„Astăzi a fost altfel”, gândi Persefona. Astăzi îşi regăsise libertatea, departe de umbra lui Hades.