Mircea Ştefan CĂRBUNARU
Ceasul care aducea furtuna se împlini la miezul zilei. Clocotul tunetelor fu resimţit adânc, până în crăpăturile de pe fundul mării iar valurile se asmuţiră asupra ţărmurilor cu stânci ascuţite. Cum vântul împingea, urlând, apele spre adâncuri, poveştile de demult îşi încetară somnul străvechi şi îşi deschiseră ochii, aşa cum era prezis.
Marea Alwaar era neliniştită însă Paladinul Albastru era pregătit. Drumul lung bătut de spadasin îl copleşise, dar nu într-atât încât să nu-şi ducă misia la capăt. Nu avea de ales. Ştia că ceva se va întâmpla încă de când vizitase Vechea Cetate şi încercase fără succes să-şi găsească maestrul.
Însă cum lucrurile se mişcă, respiră şi nasc evenimente, prezenţa lui în oraş nu fusese întâmplătoare. Poate doar circumstanţele în care urechile-i auziseră zvonuri despre câţiva oameni misterioşi, pomeniţi drept „Treimea”. Nimeni nu ştia dacă ei se aflau în cetate sau dacă urmăreau ceva.
Abia după câţiva ani, când onorase o rugăminte a unui bătrân din portul Ulris, desluşise cuvintele auzite în Turnul Stacojiu, din Vechea Cetate:
“Când Marea cea Mare îşi va scuipa amărăciunea,
Înţeleptul şi şarpele vor cădea în adâncuri
Iar leul din safir de îşi va accepta menirea,
Tihna pierdută se va aşterne peste lucruri.”
Paladinul a înţeles ce se întâmplase cu maestrul său cât şi natura Treimii. Ei îngrijeau de orânduiala lucrurilor care erau prorocite, cu mulţi ani înainte de împlinirea lor.
Acum aştepta, rece, la marginea prăpastiei. Părul lung şi negru îi cădea pe umerii laţi. Stropii reci şi săraţi ai mării îi biciuiau faţa şi îi îngreunau veşmintele. Roba safirie cu broderie de aur şi cămaşa naramzie de sub platoşa metalică străluceau ireal prin aerul întunecat de furtună.
Mâna sa împodobită cu giuvaiere măiestrit lucrate se aşeză grea pe mânerul de abanos al sabiei. Scoase din teacă arma cunoscută de mulţi drept Fassil, Separatoarea. Lama ei fină ca mătasea şi ascuţită precum kirinul preţuit de toate neamurile, putea tăia adânc, atât materia văzută cât şi cea nevăzută a tuturor lucrurilor lumeşti.
Alwaar deveni tot mai agitată. Atunci, prin spuma mării, şar’kaal-ul rupse pelicula apei şi se înălţă tumultuos spre cer. Trupul său lung şi alunecos se unduia în văzduh, prinzând curenţii de aer ce-l ţineau deasupra stâncilor.
Suflul grăbit al spadasinului şi scrâşnetul tăişului armei pe solzii ca de piatră ai bestiei, puteau fi auzite în adâncurile stăpânite de fiinţele mării şi chiar până în casele fermierilor aflate la sute de stânjeni depărtare, dincolo de stâncile de pe ţărm. Sunetele luptei îi aduceau aminte paladinului de forja vechiului ţinut în care a fost făurită Fassil, din metal viu, bătut pe nicovala Caras, cu ciocanul Maghral. Ascuţite şi ritmate erau loviturile ciocanului, ca muzica, dar nu din flaut de lemn scoasă, ci din suflul foalelor, din foc şi metal…
Ca doi curenţi, unul cald şi unul rece, se ridicau şi se coborau unul peste celălalt, parcă într-un dans crâncen şi sălbatic. De câte ori izbea cu arma, bestia aluneca pe lama sabiei. Doar când apucă şarpele de creasta-i osoasă şi se avântă cu el spre norii negri, spadasinul reuşi să-l dovedească, lovindu-l adânc în ochi. Şar’kaal-ul căzu răpus în mare. Dar cu ce preţ?
Doar nisipul ud mai domoli căderea luptătorului. Sabia-i părea tot mai grea şi braţul tremura sub povara ei. Zdrobit, mândrul erou îşi dădu încet ultima suflare. Apoi Alwaar, marea învolburată, se linişti şi amuţi pentru un timp, iar cerul se limpezi ca un omagiu adus de zeii din vechime.
Trupul muritor fu luat de ape şi spada pierdută. Legenda Paladinului Albastru care a înfrânt şar’kaal-ul călătoreşte încă printre muritori, perpetuându-se mereu cât va exista cineva să îi spună povestea.
George Cosmin BORȘ
