Momeală vie

– Bine ați venit pe Lacul Cetus, domnule Mihai, spuse administratorul către pescarul nou venit .
Administratorul era un tip trecut cu mult de anii tinereții și ținea să arate acest lucru mai ales prin afișarea unei stufoase bărbi încărunțite, împletită în mici codițe răzlețe. Cu părul sârmos și fața arsă de soare, acesta părea ieșit direct din filele unei vechi povești marinărești scrise de Jules Verne.
– Mulțumesc, domnule Baha fiindcă primiți și astăzi. Știu că de obicei nu faceți excepții, dar vă sunt recunoscător pentru oportunitate.
– Sper că astăzi ați venit mai pregătit decât data trecută pentru a nu repeta incidentul cu lanseta ruptă, răspunse ironic administratorul.
– Normal, spuse îngâmfat pescarul, am o lansetă cu umplutură de carbon, fir textil de treizeci și mulinetă Daiwa… Black… Widow…. spuse sacadat pescarul punând accent pe ultimele cuvinte.
– Oho! Se pare că ați venit pregătit. Acum doar să nu vă prindă pe nepregătite atacul și să vă smulgă lanseta din mână. Vă aduceți aminte că am avut un caz săptămâna trecută. V-am povestit, nu? Adăugă administratorul aplecându-se și scăzând un pic tonul vocii, parcă împărtășind un secret bine păstrat.
Pescarul se aplecă la rându-i și scoase la iveală un harnașament ciudat. Cineva care ar fi privit întreaga scenă ar fi avut impresia că asista la o tranzacție ilegală.
– Am făcut această vestă la comandă, la un cunoscut de al meu, spuse Mihai. După ce o pun pe mine și asigur lanseta de ea doar dacă o rupe poate să scape, altfel al meu e!
Ultimul cuvânt pecetlui discuția și lăsă impresia că orice explicație viitoare ar fi fost de prisos. Așa că Mihai se îndreptă către standul de pescuit călcând parcă un pic mai mândru decât era până atunci. În urma sa, administratorul dădu ușor din cap și se îndepărtă șchiopătatând spre treburile sale.
Pescarul începu pregătirile pentru ceea ce spera să fie partida perfectă de pescuit. Pregăti bățul cu ranforsat din carbon la care atașă mulineta umplută cu fir textil împletit în opt, cămășuit pentru rezistență sporită la abraziune. Atașă montura cu fir metalic pentru a nu fi tăiat de mușcătura peștelui și un cârlig de cinci pe zero legat cu unul din nodurile sale speciale.
Spre deosebire de pescarii mai tineri care nu aveau nici timpul, nici răbdarea de a-și confecționa propriile monturi, pescarul se mândrea cu dibăcia și priceperea dovedită prin migala pe care o acorda construiri lor. Cei mai mulți se împăcau cu ideea de a achiziționa monturi gata făcute de la diferite magazine cu articole de pescuit, pe când Mihai își dedica, uneori, zile întregi legării de cârlige sau turnării de plumbi. Cârlige se găseau deja gata montate,dar niciodată nu puteai fi sigur de calitatea legături.
Nodurile erau punctul său forte deoarece știa atâtea tipuri: nodul cui, buclă fără alunecare, bucla perfectă, nodul fără nod, nodul rapid, bucla chirurgului și poate cel mai greu dintre toate nodul FG, Fred Goldman, se spunea că pentru a reuși să faci acest nod îți trebuiau patru mâini. Bineînțeles că totul se putea rezolva cu atașarea unor greutăți la capetele firului și astfel se rezolva problema mâinilor suplimentare, dar acesta era unul dintre secretele sale bine păstrate. Unii oameni erau buni la a face bani, alții se pricepeau să cânte sau puteau scrie poezii, nodurile erau poezia sa. Felul în care se îmbinau firele ca într-un dans complicat pe care el îl coordona asemeni unui regizor, cu pași ce se armonizau după o muzică doar de el știută era ceva aproape magic.
La fel ca și data trecută alesese să folosească momeală vie. Râma se zvârcolea în cârligul ce îi străpungea trupul căutând o cale de scăpare din acest instrument de tortură în care se trezise prinsă fără posibilitate de scăpare. Pentru o clipă pescarul admiră nada din carlig zâmbind la perspectiva capturii „monstrului” care îi frânsese bățul undiței ca o surcea. Cu cât râma se zbătea mai tare, cu atât părea mai apetisantă.
Îmbrăcă harnașamentul, asigură lanseta de acesta și privi în lungul apei. O adiere ușoară făcu trestiile de la mal să freamăte ca un murmur abia auzit. Mihai își acordă o clipă de liniște în care privi lacul în toată măreția sa.
Ridică lanseta în poziție oblică pentru a-și lua avânt în lanseu. Pentru o secundă totul îngheță: vântul, râma, pescarul, lacul. Palmele stânseră mânerul lansetei într-o încleștare fermă, miji privirea pentru a vedea mai bine locul unde plumbul va lovi apa. Instinctul puse stăpânire pe corpul său și cu o smucitură controlată lansă. Montura zbură cu un șuierat ce tăie aerul. Experiența își spunea cuvântul și lovi cu precizie locul vizat. Trase frâna mulinetei și așteptă. Celelalte partide de pescuit îl învățaseră că mușcătura va fi rapidă și neașteptată. Bănuia că nu avea de a face cu un pește mofturos ci mai degrabă cu prădător nervos, poate un șalău sau o știucă de dimensiuni considerabile. Dar era pregătit. Brusc totul vibră și se smuci violent. Mușcătura fusese exact cum se așteptase.
– Al meu ești. Spuse pescarul în timp ce încerca să strunească lanseta.
O smucitură, apoi încă una la fel de scurtă dar mult mai violentă. Totul se transmitea în corpul lansetei însă Mihai nu cedă. Dădu un pic drumul la frână pentru a nu risca să îi fie ruptă lanseta din nou. Asta îl va obosi un pic, apoi când nu va mai depune atâta luptă, avea să îl tragă la mal. Tamburul începu să se învârtă cu iuțeală, golindu-se văzând cu ochii. Părea că apa înghițea firul cu o viteză aproape ireală. Pescarul mai strânse frâna un pic în încercarea de a-i mai domoli fuga iar efectul fu exact contrariul. Peștele lupta acum cu forțe sporite. O umbră de panică i se instală în priviri și strânse frâna la maxim dar un clic anunță că unul dintre angrenajele mulinetei cedase. Pescarul privea înspăimântat când la tamburul care se golea cu viteză, când la apa învolburată a lacului.
Brusc firul se termină și capătul acestuia legat cu nodul cel mai sigur din lume, mândria sa personală, trase lanseta în adâncuri prinsă de harnașamentul bărbatului, creat special pentru acestă luptă.
Peste două ceasuri administratorul se îndreptă agale spre standul acum liber și începu să strângă sculele lăsate în urmă de pescarul ghinionist. Telefonul sună pentru cine știe a câta oară în acea zi. Lăsă din mână rucsacul cu lucrurile adunate și răspunse:
– Da. Da. Bineînțeles, aveți noroc, tocmai s-a eliberat un loc dar… abia peste două zile se poate fiindcă azi am hrănit peștii… Cum? Nu, veniți degeaba cu porumb sau boiles, aici pică doar la momeală vie…