Vecinii

„…Căci toate ce se văd şi par
Sunt un vis într-un vis doar“
(E. A. Poe)

În fața casei erau doi platani care aruncau o umbră firavă. Acolo, pe o bancă improvizată din patru pari înfipți în pământ şi o scândură înnegrită de soare ori de ploi vechi, îi plăcea să petreacă ceasuri întregi în amiezile arzătoare de vară când orizontul vibra odată cu vălătucii de căldură aruncați în aer de pământul încins și sterp, dar mai ales în nopțile senine de vară când privea cu nesaț, în depărtare, stelele strălucitoare adunate în forme sclipitoare cărora încerca să le descifreze semnificația.

Timpul trecea greu. De când cu epidemia, nici un fermier nu mai avea voie să-și părăsească proprietatea. Orașele fuseseră închise, dar propaganda oficială, de câte ori avea prilejul, la radio și în ziarele care veneau cam de două ori pe lună, îi tot presa în legătură cu „datoria patriotică“ de a pune toți umărul la salvarea milioanelor de orășeni înfometați și decimați de boală, de parcă numai fermierii rămăseseră motorul societății și singura soluție a crizei.
Peste toate acestea, fermierii trebuiau să înghită măsuri aspre de prevenție și de izolare, dar şi multe alte privațiuni care îi țineau doar la nivel de subzistență. Fiecare fermă devenise o mică cetate ferecată, ruptă complet de lume. Din păcate, trăind atât de mult în această solitudine impusă, pierduse șirul zilelor de carantină. I se părea că așa fusese de când lumea.
Senzația era creată și de faptul ca nimeni nu pleca şi nimeni nu venea. Poate cu excepția convoaielor comerciale săptămânale, alcătuite din șase-șapte camioane militare, pline ochi, care treceau pe la fiecare fermă şi ridicau sau lăsau marfă: piese de schimb, semințe, unelte, combustibili şi tot cea ce mai cereau fermierii, iar în locul lor încărcau produse agricole şi alimente pregătite primitiv, ca în toate gospodăriile mici, tradiționale. Nu negociau, nu comentau nimic, doar descărcau și încărcau mărfuri, apoi o ștergeau repede, tăcuți și necooperanți.

Situația era foarte enervantă fiindcă la toată lipsa de informare se adăuga şi atitudinea distantă, agresivă, a însoțitorilor de convoaie, îmbrăcați în combinezoane medicale ermetice și căști cu vizete fumurii. Nici naiba nu știa cum arătau, însă odată tot a încercat să afle, folosindu-se de un șiretlic ticluit cu mult timp înainte să vină convoiul. S-a așezat aproape de unul dintre ei şi când l-a văzut că are mâinile ocupate cu o ladă plină de legume, a apucat de geamul fumuriu al căştii şi l-a ridicat cu îndrăzneală. Omul era însă perfect instruit. În clipa următoare lada zăcea cât colo, iar militarul avea deja capul întors şi faţa acoperită cu palmele înmănușate. Urlă în aparatul de comunicare de la antebraț câteva comenzi scurte și imediat își făcură apariția doi haidamaci în combinezoane negre, cu bastoanele de cauciuc în mâini. Abia a scăpat din mâinile lor. Incidentul îi lăsase un gust amar, nu pentru că încasase câteva bastoane și nici pentru că riscase să se contamineze, ci pentru că sistemul se folosea de ei și de munca lor, dar nu le oferea măcar o fărâmă de înțelegere și umanitate care să le facă viața mai ușoară. Oftă și alungă din minte amintirea acelei întâmplări…

Își văzu băieții isprăvind treaba și scoțând mănușile de lucru. Era vremea mesei. „Fir-ar ei să fie, erau ca un ceasornic când venea vorba de mâncare“, se amuză în sinea sa. La ora unu era masa, la ora unu îi vedea că își fac apariția. Ținea însă mult la copii dar ştia că nu le placea să muncească fizic. Cam aveau apucături de orășeni crescuți în puf, cu toate că amintirile despre orașul din apropiere erau vagi și cețoase. Poftim, acum se spălau meticulos pe mâini nu doar fiindcă era epidemie. Se strâmbau cu dezgust când își priveau palmele, de parcă râniseră la porci. De unde porci? Îi luaseră demult soldații cu vizete fumurii. Cică puteau fi purtători… Hai, porcii ca porcii, dar şi celelalte animale, păsări, tot.

Nici nu mai știa cum arăta ferma atunci, pe vremea când creștea şi animale, de parcă-i turnase cineva o pâclă neagră pe creier. Dar era mai bine așa fiindcă cele interzise rămâneau neştiute dacă nu se gândeau la ele. Legume, cereale, fructe, asta era tot ce aveau ei voie.

Unul dintre cei doi băieți îi făcu semn să vină și el la masă. Intră în urma lor şi se aşeză în faţa unei farfurii de inox, cu marginea îndoită. Nimeni nu scotea un cuvânt, doar lingurile se auzeau zăngănind în vasele metalice uzate. De-asta arătau folosite. Când le era foame, stingeau, nu alta… În câteva minute blidele erau deja goale. Urma al doilea fel de mâncare şi cu toții se rezemaseră de spătarele scaunelor de lemn, așteptând ca unul dintre ei să ia inițiativa și să aducă vasul fierbinte de pe foc. În aer plutea nu numai mirosul tocanei de ciuperci ci și o tensiune inexplicabilă. Simțeau toți asta.

— I-am văzut pe cei din vale, rupse tăcerea fiul cel mare în timp ce își umplea blidul din față, abia adus de fratele cel mic. Și-au ridicat o seră nou-nouță…
În mod clar, era complet neinspirat să pornească o astfel de discuție, știind foarte bine că pentru tatăl său acesta era al doilea subiect sensibil, după cel al soldaților din convoaiele comerciale.

— Acum suntem la masă! rosti apăsat tatăl, lovind cu pumnul osos și firav în scândurile unsuroase ale mesei. Pur și simplu îi ura pe cei din vale. Cum adică, veniseră de numai cinci luni, iar în locul ruinii vechii ferme ridicaseră două aripi de clădire, de toată frumusețea, iar treaba cu noua seră pusese capac peste toate. Cine naiba erau ăștia de reușiseră, pe timp de carantină severă, să ridice o seră în numai câteva zile? De unde materiale şi bani? El muncea pe brânci şi în trei ani, de când cu epidemia, nu reuşise măcar să dea o mână de vopsea peste scândurile vechi ale casei, însă pentru vecinii ăștia parcă nu existau reguli sau legi, gândea înveninat fermierul.

Era convins că o ducea mult mai bine înainte, dar nu prea îşi mai amintea cu precizie în ce fel și cât de bine, de parcă îl prostise căldura. Știa doar că ori de câte ori se gândea cum era în trecut îl copleșea o senzație de plăcere, de satisfacție și împlinire. Nu simțise niciodată nevoia să îşi pună întrebări până când veniseră veneticii din vale să-l sfideze pe el, fermier cinstit, care respectase la literă toate legile și restricțiile idioate ale carantinei.
Nu mai putea mânca. Străinii ăia îi stăteau ca un os în gât şi cum să-i convină când toate convoaiele comerciale opreau mai întâi la vecini, iar ei primeau doar ce le trecea lor printre degete? Probabil firimituri. Parcă îl vedea pe șeful de convoi consultându-i lista prin vizeta lui fumurie, apoi gesticulând răspunsuri mute din mâini: „asta n-avem“, „asta s-a terminat“, „v-aducem data viitoare”. Nuuu, bineînțeles că nu trebuiau lăsați să-și facă jocul. Avea planurile lui cu străinii din vale.

Se ridică de la masă şi le porunci scurt celor doi fii:
― Terminați repede! V-aștept afară! După câteva minute apărură și cei doi băieți care încă mai mestecau ultimul dumicat. Le făcu semn să se apropie.
„Îi vom face să plece înapoi, de unde au venit!“ spuse tatăl fără să-şi mişte buzele. Era o pricepere secretă a lor de care se foloseau uneori pentru a-i păcăli pe cei din convoi, când dădeau la schimb marfă agricolă proastă. Nu știa cum doar lor le reușea, dar puteau să vorbească între ei fără să-i audă și ceilalți. „Mai întâi le vom opri apa“, hotărî tatăl care încă mai fierbea de ciudă. Băieții receptară mesajul cuprinși de nedumerire. Trecură alte câteva clipe până să primească şi să înțeleagă planul pus la cale de tatăl lor dar şi rostul dorinței sale de răzbunare.

Era un singur pârâiaș care alimenta mai multe ferme, înșirate dealungul apei. Știa că a străinilor era ultima fermă. N-aveau cum să se certe cu ceilalți. Până seara cărară bârne din lemn şi scânduri până la un platou din apropiere, unde albia pârâului se îngusta. Cei trei ridicară un stăvilar, iar în numai câteva ore apa ieșea darnic din matca sa, împrăștiindu-se pe câmp.

A doua zi, pe lumină, dădură fuga până la hotarul dintre cele două proprietăți, să vadă care era reacţia vecinilor. Fără prea mare efort, pricepu din prima cum stăteau lucrurile. Două cute de piele i se împreunară deasupra ochilor, iar un rictus îi strâmbă gura într-un zâmbet perfid. „Naiba să-i ia pe toţi străinii…“ le transmise în gând fiilor. Așa cum se vedea în vale, de la distanţă, parcă un muşuroi de furnici prinsese viaţă chiar sub ochii lui. Vecinii se apucaseră de treabă cu noaptea în cap. Nu-i venea a crede. Forau un puţ, cu instalații, cu tot tacâmul, iar până la prânz, rezervoarele lor de apă, asemenea unor sfere suspendate, erau din nou pline. Frământările îi înnegurară iarăşi mintea. Aveau şi utilaje de foraj? Unele dintre ele nici nu ştia la ce foloseau, iar lipsa răspunsurilor îl chinuia mai rău decât un cui ascuţit în talpa pantofului. Exista în mintea sa şi satisfacţia răutăcioasă că le dăduse o lecţie usturătoare. Fii săi primiră ezitant gândurile maliţioase ale tatălui care credea ca astfel era posibil ca unul dintre vecini să vină la uşa lui şi să protesteze. Aşa avea să afle şi cine sunt ei cu adevărat.

Până seara se învârti neliniştit prin faţa casei, dar nu veni nimeni. Supărarea creştea în el precum un aluat pus la dospit. Aşadar, erau prea mândri să-l caute şi să-i ceară socoteală. Biiine! Le va pregăti o nouă surpriză de-o să-l ţină minte cât vor trăi.

Noaptea, târziu, împreună cu băieţii, tăie pe furiş câţiva stâlpii din lemn pe care erau suspendate firele electrice ce alimentau ferma vecinilor. „Bună treabă!“ transmise un gând de satisfacţie fermierul, în timp ce se strecura tăcut, înapoi spre fermă, ca o umbră subţire precum trupul său longilin şi uscat. Peste vale căzu un întuneric adânc, întreţinut şi de cerul smolit, fără lună. Nu simţea nici o vină. Stâlpii erau pe pământul său? Erau! Aşa că, „dragii“ lui vecini n-aveau decât să-şi pună alţi stâlpi cu mare cheltuială. Nu erau ei ăia cu bani?
Dimineaţa, străinii îşi începuseră din nou agitaţia. În câteva ceasuri ridicaseră trei schele pe care montaseră elice mari, la tot atâtea generatoare eoliene. Fermierul îi privea şi înghiţea în sec, simţind cum cerul gurii i se usucă, iar limba simţea gustul amărăciunii, la fel ca cea din suflet. Nu putea să-şi ascundă însă un oarecare sentiment de admiraţie faţă de hărnicia şi priceperea uluitoare a străinilor.

Aşteptă din nou, ziua întreagă, să vină cineva din vale dar bineînţeles că nu apăruse nimeni. Fusese doar o altă încercare uşoară pentru ei? Nici o problemă, el nu obosise. Avea să-i vadă pe unde vor scoate cămaşa, pentru că seara următoare dădu foc fâşiei de pădure ce se termina chiar în spatele unei construcţii, nou ridicată, a vecinilor. Era o anexă separată a locuinţei principale, probabil destinată personalului tehnic fiindcă avea mai multe instalaţii necunoscute care se întrezăreau dincolo de acoperişul învelit cu olană roşie. Pereţi erau din scânduri vopsite în alb, cu ferestre mari, semiovale, din sticlă colorată.

Lumina flăcărilor aduse tot mai aproape de rafalele unui vânt călduţ, proiecta un joc de umbre mişcătoare, săltăreţe, pe zidurile celorlalte clădiri. Un spectacol reuşit de lumini la care se adăuga şi viermuiala vecinilor panicaţi. Aha! Aveau şi pompe de apă. Frumos! Puternice maşini… şi eficiente. „O să stingă incendiul, dar vor avea pagube nenumărate“, le transmise un gând fiilor săi. Cei doi tineri fermieri priveau absorbiţi la haosul iscat. Acoperişul aproape că fusese devorat de flăcări, geamuri sparte, băltoace de apă cât cuprindea cu privirea, dezastru peste tot…

Se întoarse acasă şi adormi liniştit, fără vise. Dimineaţa luă micul dejun discutând vrute şi nevrute cu băieţii care păreau contaminaţi de buna lui dispoziţie. Aproape uitase că trebuia să îşi folosească prudent darul vorbirii fără cuvinte, pentru a nu fi descoperiţi. Fără să le pese câtuşi de puţin, vorbiră prin gânduri energice despre treburile pe care le aveau de făcut în ogradă, până la sfârşitul zilei; despre recoltele care arătau foarte bogate; despre vremea bună de secerat apoi se făcu linişte şi gândul ivit simultan în mintea celor trei spunea că se înşeală. Tatăl se ridică brusc de la masă şi o luă iute la picior către hotarul dintre cele două ferme. Îşi căută un loc cu o privelişte bună şi se aşeză rezemat de un copăcel, aşteptând parcă să înceapă un spectacol imaginar.

Pădurea arsă schimbase perspectiva şi aspectul locului. Nu se nelinişti. Lucrurile trebuiau văzute pe îndelete. Mai întâi căută cu privirea clădirea arsă. Căuta ceva care trebuia să semene cu o ruină. În stânga erau rezervoarele de apă, da, le recunoscu imediat, apoi un fel de hambar a cărui destinaţie nu o ştia şi, în fine rui… Holbă ochii mai multe minute în şir, fix, fără să desluşească realitatea. Clădirea era acolo, bine mersi, reparată, iar pe acoperişul ei, câteva mogâldeţe aşezau ultimele bucăţi de olană roşie nou-nouţă. Pe pantă, ceva mai sus de clădire, două agregate îşi făceau de lucru săpând gropi şi înfigând în pământ puieţi de arbuşti cu un smoc de verdeaţă în vârf. Acum lăsaseră un spaţiu de protecţie între pădure şi clădire.
Simţea cum inima vrea să-i spargă pieptul. În sufletul său fermentau, la un loc, sentimente şi trăiri contradictorii. Ură alături de admiraţie. Uimire alături de teamă. Trăia un fior nou pentru că nu putea să priceapă cum reuşesc, iar ceea ce nu pricepea însemna necunoscut şi necunoscutul aducea întotdeauna puţină teamă. Cine erau străinii aceştia?

Seara următoare, mai mult dintr-o inerţie a jocului periculos în care se aruncase cu atâta uşurinţă, decât din convingerea că va reuşi să realizeze ceva, trecu pentru prima oară hotarul dintre cele două ferme şi, cu inima tresăltând de teamă la fiecare pas, se furişă aproape de hambarul uriaş în care străinii păreau să ţină alte unelte sofisticate. Cu aceeaşi frică de necunoscut, merse aplecat pe lângă peretele hambarului. Mâinile sale frământau două batoane de dinamită legate între ele cu un fitil lung. Era ultima sa armă împotriva misterioşilor săi vecini. Nimeni nu ştia de explozibil, nici măcar fii săi. Le furase din maşinile convoiului, altfel nu ar fi primit ceva atât de periculos. Săpă sub peretele hambarului, înfipse batoanele de dinamită, scoase un chibrit şi aprinse capătul inflamabil al fitilului improvizat de el. O luă la fugă, înapoi către ferma sa. Alerga fără să privească în urmă. După ce trecu hotarul auzi şi bubuitul încărcăturii. Calculase bine şi n-avea de ce să se mai teamă, poate doar de întrebările băieţilor lui.

În ziua următoare, vecinii reparaseră deja imensul hambar înlocuind peretele distrus cu două plăci dintr-un material uşor şi rezistent. Nu ştia ce fel de material. Care alţi oameni ar fi fost capabili de aşa ceva? Cine erau? Ce erau? Alte câteva zeci de întrebări îi devorau avid gândurile. Se bucura totuşi că nu fuseseră victime, dar fire nevăzute, idei nerostite, fapte şi incertitudini, lucruri ştiute şi altele de neimaginat până nu demult, se împleteau în urzeli firave, apoi se destrămau rapid odată cu noi întrebări care tot veneau şi veneau peste el. Guvernul. El ar fi putut să facă asta. Era ceva secret, fără îndoială. Dar l-ar fi lăsat ei să-şi facă de cap, să-şi bată joc de munca lor? Nu, nu, nu… era acolo ceva ce nu dorea să atragă atenţia, iar toată tehnologia aceea performantă trebuia să vină de undeva.

Părea neverosimil, dar oamenii aceia se mişcau atât de precis şi atât de repede cum nu îşi aminteau să mai fi văzut. Un gând excentric îi dădu fiori pe şira spinării. N-aveau cum să fie la fel ca ei. Auzise cândva, la radio, despre oamenii din alte lumi, despre extratereştrii, creaturi mult mai evoluate. Aşa cum îi văzuse, de la distanţă, semănau cu oamenii normali. Dar dacă erau altfel şi mascau asta cu pricepere? Dacă aveau lucruri ascunse, precum modul lor secret de a vorbi fără cuvinte? Nu ştia ce să mai creadă dar era tot mai convins că vecinii lui erau altfel. Probabil că era singurul care îşi dăduse seama de asta.

Toată noaptea se perpelise în pat fără să aibă curajul să dea crezare deplină temerarei sale ipoteze. Ținuse mintea închisă pentru ca băieţii să nu afle. La fel se întâmplse şi în zilele următoare, dar stătuse liniştit mulţumindu-se doar să-şi privească vecinii de la distanţă. Nu mai lucra, iar băieţii se uitau chiorâş la el fără să aibă curajul să-i reproşeze ceva. Străinii îşi vedeau mai departe de treabă, ignorându-l. Cât era ziua de lungă îi privea concentrat până ce ochii începeau să-l doară, până când întunericul serii îl gonea în casă.

Îndelungata stare de veghe îi ascuţise simţurile. Începuse să vadă lucruri noi, ca de exemplu o mulţime de antene bine mascate printre crestele acoperişurilor, apoi o sumedenie de cabluri electrice şi panouri pline de dispozitive mărunte pe care unii dintre ei le plimbau dintr-o clădire în alta. O dorinţă arzătoare de a cunoaşte mai multe, de a scoate adevărul la lumină, creştea în sufletul său acaparându-i voinţa cu rapacitate.

După câteva zile răbdarea sa plesni ca un balon umflat prea tare. Imediat ce veni noaptea păşi mărunt, fără zgomot, se strecură în întuneric până sub una dintre ferestrele luminate ale vecinilor. Era singura fereastră deschisă pe partea opusă fermei sale. N-ar fi putut vedea niciodata, de la distanţă ce se întâmplă înăuntru, iar vecinii ştiau al naibii de bine să se ferească. Ridică prudent capul deasupra pervazului şi privi înăuntru, cu ochii săi mari şi întunecaţi. Pereţii camerei erau acoperiţi în întregime cu aparate şi ecrane luminoase. Pe cele mai multe dintre ele se vedea ferma sa, din unghiuri diferite, casa, toate acareturile, banca de lemn dintre cei doi platani. Era uimit că şi el se afla sub observaţia lor, probabil de mult timp. Nici nu ştia ce ar trebui să simtă după o astfel de descoperire, doar că în acel moment nu avea nici nelinişte, nici teamă, nici măcar curajul să îi întrebe de ce îl urmăreau… şi cu ce aparatură?

Se mulţumi să rămână ascuns sub fereastra deschisă şi să asculte. În centrul odăii, înfipţi în fotolii, doi dintre străini stăteau de vorbă şi arătau ciudat cu părul lor scurt, sârmos, de pe cap şi cu ochii mici înghesuiţi sub frunte. Fiecare avea şi câte un dispozitiv cu două proieminenţe laterale prin care ascultau ceva. Încă nu desluşea menirea aparatelor. De unde se afla el putea înţelege doar frânturi de conversaţie, de aceea îşi concentră atenţia şi pe gândurile lor care veneau la fel de fragmentar.

― Eşti mai nou, nu ştii… primul l-am găsit în ’47, în New Mexico… din Rusia, ceilalţi doi… mai tineri. Acum pare mult mai simplu de când cu noua tehnologie… sinaptică. Nu înţeleg, de unde… violenţa?
Celălalt străin mormăi a aprobare faţă de spusele primului şi completă:
― … da, controlul memoriei ajută… cazul lor… sunt mult mai evoluaţi… nu ştim cât mai putem să mergem… fermieri şi toată povestea cu epidemia.
― A început din senin nebunia… multe probleme pe acest caz.
― Am rezerve şi eu….?
― Știu că au fost probleme… dar câţi bani şi câtă muncă…
Le simţi gândurile preocupate.
― Cât crezi că mai putem întinde coarda… izolarea nu a avut efecte prea bune… psihologic… pare inuman… toţi trei sunt fiinţe raţionale, …avem dreptul?
― Ai văzut pornirile violente… consecinţe… soarta Pământului în joc…

Fermierului i se părea ciudat că străinii aceia vorbeau despre el şi despre cei doi băieţi ai săi, numai că totul îi apărea acum întors pe dos, ca într-o farsă sinistră.

Alergă ameţit către casă. Pe drum, scormoni febril prin memorie după ceva care să contrazică spusele străinilor sau să infirme măcar un strop din ceea ce i se părea că înţelesese.
Nu-şi amintea de copilărie. Se ştia dintotdeauna fermier, nimic mai mult. Cu cine făcuse băieţii? Când construise ferma, casa? Nimic nu îi revela amintiri în această direcţie. Nimic nu putea explica unde se pierduseră zeci de ani din viaţa sa, iar lumea din jurul său deveni deodată complet străină şi ostilă.

Împovărat de întrebări, se aşeză ostenit pe banca dintre cei doi platani. Trecutul era gol ca şi sufletul său. Privi resemnat în jur cu ochii săi imenşi, lenticulari, simţindu-şi creierul bântuit de o revelaţie întunecată. Se scărpină nervos între între cele şase degete de la mâna stângă şi ridică spre cer capul său lipsit de păr şi de pavilioanele urechilor. Deasupra, puzderie de stele spre care zbura gândul său descătuşat şi încrezător că, undeva, exista o lume cu oameni asemenea lui.

Publicat în fanzinul ArtZONE SF nr.2