Scrisoare din spaţiu

Draga mea Demeraire,

Poate nu mă crezi, dar ghinionul mă urmărește aici, departe de casă. Faptul că am plecat fără să te anunț, în această călătorie, nu mi-a asigurat un bilet la clasa întâi pentru viața de apoi. Te rog să mă ierţi. Nu știu dacă eu sau tu suntem de vină sau dacă totul se întâmplă pentru că mama m-a vândut în copilărie unor mutanți neprietenoși în schimbul unei sume frumușele de bani. Da, eram şi atunci atât de diferit față de ceilalți copii de pe Pământ. Undeva între toate astea s-a pierdut și norocul meu.

Mai deunăzi zburdam alături de tine într-un univers paralel paradiziac, iar azi dorm într-un sac soios, în patul unei cabine spaţiale strâmtă cât o cămară. Îmi aduc aminte foarte clar prima noastră ploaie de meteoriți. Erai atât de frumoasă și îți străluceau ochii ireal. Avei obrazul lipit de pieptul meu şi erai uimită. Comete dezintegrate brăzdau cerul în mii de fâșii înflăcărate. Cine ar fi crezut că aceste corpuri cosmice, care aduc bucurie şi admiraţie, pot aduce în egală măsură și tristețe, căci o bucățică dintr-o cometă a lovit racheta noastră și plutim în derivă. Acest lucru nu ar fi fost atât de rău dacă am fi murit, dar suntem vii și ne chinuim.

Becul roșu al bateriei aparatului de emisie nu mai contenește să clipocească în întuneric. Probabil nu vei mai auzi nimic despre mine prea curând. Batoanele nutritive abia ne vor ajunge pentru câteva săptămâni, iar oxigenul… nu pot să mă gândesc. Cu toată tehnologia de care dispunem nu știm unde ne aflăm. Există puţine șanse să fim descoperiţi, dar am găsit o planetă cu atmosfera respirabilă. Am putea naviga acolo, înainte să se termine aerul respirabil din navă. Mă cheamă comandantul. Revin…


Veşti bune. Astăzi nava asolizează. Sunt de serviciu pe punte. Te caut când terminăm.


Suntem la sol. Ecosistemele acestei planete par asemănătoare cu cele de pe Pământ, doar că aici e liniște, e straniu de multă liniște. O pâclă se întrezărește peste ceea ce putem numi orizontul apropiat. Trunchiuri falnice se înalță spre cer, dar nu putem vedea frunzele. Sunt şi locuri cu stânci, roci, pietre, peșteri, scobituri în pământ, n-ai zice că e locuită dar oricât am umblat n-am găsit nici urmă de vieţuitoare, doar vegetaţie mută.

Câțiva colegi trudesc să repare motorul, deși pare în zadar. Nu pot accepta faptul că nu se vor mai întoarce în sânul familiilor. Mi-am acceptat soarta și îți mărturisesc că nu-mi este frică de moarte, chiar dacă e aproape. Ne-a mai rămas o singură scăpare: prin criogenizare. Privesc disperarea din ochii lor și în mod cinic sunt indiferent. Le e frică de faptul că nu se vor mai trezi din stază.

Te iubesc, draga mea și știu că mă urăști, dar ce pot eu să fac?
Al tău,
J.


Racheta intră pe orbită cu doisprezece minute mai târziu decât se anunţase. Toți aveau centura pusă și se țineau strâns de braţele scaunelor. Majoritatea ţineau fălcile încleştate de frica unui impact devastator care să le sfărâme oasele. Toată lumea știa că nu existau mulţi medici pe Lună.

J. era uluit de viteza rachetei şi știa că va mai crește. La ce bun această adrenalină, când mintea lui era încă beată de miros de trandafiri, iar gândul îi stătea la un trup plăpând, la un chip suav, la un suflet cald, pe care credea că îl pierduse definitiv? Nu… el a ales să-l piardă, să-l părăsească pentru a-și îndeplini visul.

Buza de sus începuse să îi tremure. Putea fi o presimţire, poate una bună.


Pe Pământ, în patul său cu cearșafuri albe, cu bucle blonde și trăsături suave, cu pielea albă și ochii de un verde crud ascunşi sub pleoape, dormea Demeraire. Obrajii plini erau ușor îmbujorați, iar buzele întredeschise. Se răsuci cu siguranța că lângă ea va găsi un trup cald, dar patul era rece şi gol. Cu inima cât un purice îşi continuă căutarea, dar rezultatul era același. Ochii i se umplură de lacrimi pentru că știa exact ce se întâmplse, doar că întotdeauna sperase că nu va fi așa, ci… altfel. Nici nu mai avea curajul să-și imagineze cum ar fi vrut să fie. Toate scenariile i s-au șters din minte. Îi era rușine că a avut curajul să-și imagineze așa ceva, de parcă simplul ei gând ar fi fost un păcat prea mare.

Cu pași nesiguri se îndreptă spre birou. Avea capul în palme și lacrimile i se scurgeau fără încetare de când se trezise din somn. Încă era îmbrăcată cu rochia din seara precedentă dar era prea obosită să-și mai pună întrebări, mai ales cele care începeau cu “de ce?”. Multe dintre ele păreau să fi fost retorice. Prinse spătarul scaunului și privirea încețoșată îi căzu peste mesajele din tabletă. Doar unul singur o interesa și pe acela îl deschise. Citi tot, iar la sfârșit, după ce văzu semnătura, secundele se încărcară cu priviri pierdute în gol.

Ascunsă în perete, după o ușă de fier ferecată cu un lacăt, se găsea arma. Inima îi tresări pentru că întrezărea o singură soluție. Lacătul căzu, iar ușa se deschise cu un scârțâit. În acel moment nu mai exista nimic, doar ea și… alegerea ei. Acum avea oţelul rece în mână. Știa exact ce urma să facă. Era cel mai bine așa. Nu avea să mai sufere, inima i-ar fi fost adormită pentru totdeauna.

În oglindă îşi vedea fața palidă, iar lacrimile i se scurgeau pe obraz. “Nu fi tristă.”, își zise. Inspiră adânc, o data, de două, de trei. Liniște. Pe frunte îi zvâcnea o venă, iar mâna cu arma îi tremura la tâmplă. Avea dorință, dar nu avea tărie. Apăsă pe trăgaci, dar nu spre ea, ci spre cea din oglindă. Dușmanul ei. Oglinda se transformă în bucăți de sticlă, iar fata se trântit în genunchi, peste ele. Sângele cald și roșu se împrăștie pe podea. Strângea în pumn o bucată ascuţită de sticlă, ca un pumnal ucigător ce putea aduce o moarte incert de lentă. Ultimul său gând. Mai bine trăgea cu pistolul.

Publicat în fanzinul ArtZONE SF nr.2

Monica SMEU

Related Posts

Ielele

Constantin mâna căruţa pe poteca îngustă de pământ bătătorit ce despărţea solele cultivate. Nu vedea mare lucru, dar ştia unde trebuia să ajungă. Din când în când lovea spinarea calului…

Elenctrica

Clădirea s-a scufundat brusc în tăcere. Atelierul de la parter nu mai zguduia pereții, iar birourile de la etaj s-au liniștit. Aflată la marginea orașului, ea susținea cu greu o…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fanzin ArtZONE SF

ArtZONE SF 7/2024

  • martie 25, 2024
  • 92 views
ArtZONE SF 7/2024

ArtZONE SF 6/2023

  • martie 25, 2024
  • 106 views
ArtZONE SF 6/2023

ArtZONE SF 5/2023

  • martie 25, 2024
  • 63 views
ArtZONE SF 5/2023

ArtZONE SF 4/2022

  • martie 25, 2024
  • 68 views
ArtZONE SF 4/2022

ArtZONE SF 3/2022

  • martie 25, 2024
  • 64 views
ArtZONE SF 3/2022

ArtZONE SF 2/2021

  • martie 25, 2024
  • 64 views
ArtZONE SF 2/2021

ArtZONE SF 1/2021

  • martie 20, 2024
  • 98 views
ArtZONE SF 1/2021