Căderea

Nu mă pot mișca. Transpirația mi se scurge rece prin păr, apoi pe tâmple și pe față. Hainele sunt lipite de piele. Poate ar trebui să renunț. Brațele și picioarele mă dor de încordare, vreau să scap, aș face orice să scap. Nu ajung la telefon, sunt prea departe de geam şi sunt aproape mort. Nu, asta nu se poate întâmpla, chiar dacă mă aflu, în propria mea casă, aproape inconștient şi legat strâns cu o frânghie roșie.

Încerc să caut cu privirea celălalt capăt al firului, dar urcă şi coboară pe geamul din dormitor. Probabil acolo se află cineva sau ceva care mă poate trage. Ironic, roșu ar trebui să simbolizeze fericirea și totuși acum îmi aduce atât de multă durere. Corpul meu arde și inima este însetată de ceva ce continuă să-mi rămână necunoscut… o neliniște, agitație și suferință. Le simt la nivelul minții, dar mai mult al inimii. Nu-mi găsesc pacea, o piesa lipsește din mine. Am impresia că dacă mă voi transforma în cenușă tot aș mai arde, de aceea nu mă pot concentra la cum îmi taie funia pielea.

Ațipesc. Am coșmaruri, mă trezesc, mă zbat, urlu și leșin, din nou. Cad în abis. Problema nu este faptul că sunt legat, deși aceasta ar fi cea mai evidentă, ci faptul că mintea mea este incapabilă să găsească o soluție salvatoare, în schimb mă ucide cu scenarii cinice. Mi se pare că aud ușa, cineva intră în cameră și mă găsește mort, cineva mă strigă pe nume. Mă visez târându-mă după un strop de apă. Degeaba. Sunt prins de-a binelea. Cred că pur și simplu trebuie să-mi accept soarta, am încercat totul. Îmi sprijin capul de perete.

Interfonul mă face să revin la vechea suferință. Un râs straniu mă cuprinde, iar șansa de a fi salvat e la vreo cinci paşi de mine, însă corpul meu este inutil. Iar sună! Mă scurg pe peretele care mi-a ținut de urât, lipsit de orice speranță, cu ochii plini de lacrimi amare. E prima dată când aș vrea să știu cum să mă rog. Îmi îndrept privirea spre locul unde ar trebui să fie cerul şi îmi doresc să se deschidă porțile Raiului, dar văd doar tavanul.

Deodată strânsoarea devine suportabilă sau doar încep să mă obișnuiesc? Se slăbește, iar funia începe să cadă, se deșiră, se deznoadă, mă eliberează, până rămâne doar un mic nod prins de degetul meu mic. Acum firul vine de după ușă. Respir ușurat, dar sunt nedumerit, nu înțeleg nimic. „Bum! Bum! Bum!”. Bate la ușă.

— E deschis! reușesc să rostesc.
„Bum! Bum! Bum!”. Mă târăsc, până la jumătatea drumului și încerc să mă ridic, dar picioarele mele au consistenţa unui pai. Trebuie să deschid, sunt curios sau mai bine zis, tentat, iar firul mă trăge ca pe un câine.
― E deschis, pentru numele lui Dumnezeu!
Mânerul coboară. Ușa se roteşte în balamale cu scârțâit lugubru, lovindu-se de perete. În prag stă nimeni alta decât curiera. Frânghia era înnodată de degetul ei mic, dar numai eu puteam vedea acest lucru. Își dă pe spate părul răvășit și negru, iar printre răsuflări spune răguşit:
— Îmi pare rău, cred că m-am rătăcit! Sunteți bine?
Atunci am știut ce îi lipsea inimii mele, în tot acest timp.

Publicat în fanzinul ArtZONE SF nr.2

Monica SMEU

Related Posts

Ielele

Constantin mâna căruţa pe poteca îngustă de pământ bătătorit ce despărţea solele cultivate. Nu vedea mare lucru, dar ştia unde trebuia să ajungă. Din când în când lovea spinarea calului…

Elenctrica

Clădirea s-a scufundat brusc în tăcere. Atelierul de la parter nu mai zguduia pereții, iar birourile de la etaj s-au liniștit. Aflată la marginea orașului, ea susținea cu greu o…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fanzin ArtZONE SF

ArtZONE SF 7/2024

  • martie 25, 2024
  • 93 views
ArtZONE SF 7/2024

ArtZONE SF 6/2023

  • martie 25, 2024
  • 108 views
ArtZONE SF 6/2023

ArtZONE SF 5/2023

  • martie 25, 2024
  • 63 views
ArtZONE SF 5/2023

ArtZONE SF 4/2022

  • martie 25, 2024
  • 68 views
ArtZONE SF 4/2022

ArtZONE SF 3/2022

  • martie 25, 2024
  • 65 views
ArtZONE SF 3/2022

ArtZONE SF 2/2021

  • martie 25, 2024
  • 65 views
ArtZONE SF 2/2021

ArtZONE SF 1/2021

  • martie 20, 2024
  • 99 views
ArtZONE SF 1/2021