Întâi va fi Goodwill

Zăhărel încerca să crească nivelul presiunii.
― Ce naiba are?
Strânse câteva valve. Limba roșie a manometrului începu să se-ncline spre dreapta, dar nu reuși să treacă de trei atmosfere. Căută și în spatele unui panou fals. Cu vârful degetelor simțise forma subțire a unui furtun care atârna necorespunzător.
― L-am găsit! Toate iţele astea…
― Patruzeci de cenți, ții minte?
― Țiiin. Te-au păcălit! De la Stanley îţi luai şi rezerve şi nu sărea atât de des. Probabil a ieșit când am trecut peste grohotişul ăla…

Întinse mâna după panou, dar parcă locul strâmt îi bloca orice posibilitate de a remedia situaţia. Încercând să prindă furtunul, îşi propti faţa în panou, privind spre flăcările din spatele sticlei groase a ferestrei de vizitare a cazanului. Era un cazan mic, dar care putea susţine furgonul la viteze considerabile.

Simţise muşchii umărului cum se întinseră, ca şi când cineva ar fi vrut să rupă o cârpă ponosită. Prinse tubul şi făcu legătura. Flăcările reveniră la culoarea aurie.
― Cum stăm?

Furgonul construit din lemn şi ranforsat cu tije, bârne şi plăci metalice își recăpătase vlaga. Întâi tremurase, ca și când ar fi avut frisoane, apoi se stabilizase, rulând din ce în ce mai repede. Aburul circula mai bine prin ţevile îmbrăcate de traversele atent tăiate, ca veşmitele celor bogați, în atelierele de croitorie a marilor oraşe de pe coastă, pufăind ronduri albe şi pufoase prin hornul ornat cu guler de alamă, pe care erau inscripţionate iniţialele proprietarilor.
― Tată, ar trebui să mai ungem roțile din spate! Acum aud mai bine.
Un alt vehicul trecu în viteză pe lângă ei. Vizitiul îi „biciuia“ motorul. Putură auzi injurăturile cârmaciului ce însoțeau şuieratul din ce în ce mai zgomotos al aburului ieşind prin gura sistemului de evacuare. Tatăl privi în urmă. Celelalte furgoane şi căruțe se apropiau cu repeziciune.

Praful ridicat îi îngreuna vizibilitatea.
― Zăhărel, aruncă-ţi o privire prin fereastra din spate.
Colb și căruțe. Motoarele turate și forme unei stafii ce-i urmărea. Călca greu, aruncându-şi brațele pe lângă corpul mătăhălos. Fata miji ochii. Statura stafiei era încă neclară. Stătea ascunsă în norul gălbui ridicat de caravană, apoi o bubuitură surdă și un furgon zbură în lături împrăştiindu-şi componentele în câmpie, precum măruntaiele unui animal sfâşiat de un prădător nemaivăzut. La scurt timp conținutul cazanului se revărsă într-un con mare de foc, înghițind furgonul distrus şi vizitii.
― Tată?! strigă fata.
― Rahat, pleacă de acolo! Asta ne trebuia acum… Crescu presiunea. Motorul fornăia zgomotos.

Braţele fantomei se bălăngăneau ritmic. Umbra prinse de astă dată coviltirul unei căruţe ce se mişca mai greu, datorită motorului mic. Sfâşie pânza şi rupse coastele care-i susțineau prelata groasă. Atunci Zăhărel reuși să vadă exact ce îi urmărea.
― Îți zic să pleci de acolo! strigă tatăl din nou.
Stafia avea corpul blănos, gârbov, braţele mari şi capul imens, de bizon.
― Bătrânul Burly…
― Nu avem destulă putere, Zăhărel, când îți zic pornește supra-alimentarea!

Burly pufnea şi mugea, acoperind din depărtare troncănitul vehiculului. Ultima dată când îl văzuseră se întâmplase în urmă cu o lună, la mai bine de o sută de kilometri spre sud. Nu s-au gândit că ar putea reveni în acele câmpii atât de devreme. De fapt, chiar atunci când Obediah, tatăl lui Zăhărel, se hotărâse să îi predea comanda fiicei sale, își adusese aminte că sezonul de împerechere de-abia începuse. O greșeală de începător, putea spune. Căci, atunci când călătorești spre Vest, primul lucru de care trebuie să ții cont, în afara cunoașterii limitelor teritoriului fiecărei specii indigene, este să le ştii obiceiurile şi perioadele de împerechere.
― Asta ne-ar mai trebui acum, să dăm de viitoarea lui soție, spuse bărbatul mai mult pentru sine.
Vocea lui Zăhărel devenea din ce în ce mai stridentă.
― Acum? Ce fac?
― Nu încă…
Pe rând, celelalte căruţele îi depăşeau, iar Burly nu părea să fi încetinit.
― Tată?!
― Acum!

Mai mult cărbune şi aer intrară în cazan, doar prin angajarea unei manete. Numaidecât, aburul fu pompat cu putere în venele motorului. Temperatura crescu vertiginos. Ca o inimă odihnită, blocul motor în doi timpi funcționa mai bine, prinseră avânt. Se apropiau din ce în ce mai iute de capătul tot mai vizibil al drumului ce brăzda o colină în depărtare. Burly își încetini pasul grăbit. Într-un final se opri, mugind și lovind pământul cu pumnii. Scăpaseră de un necaz, dar nu se bucuraseră, fiindcă ştiau că drumul spre Goodwill le putea pune multe piedici şi nici de acolo mai departe. Pe moment era de ajuns să-l ştie pe bătrânul Burly lăsat în urmă. Monstrul se întoarse către stricăciunile făcute caravanei și la câmpiile pe care le deținea, căci toate acele ținuturi erau ale lui și ale celor ca el, vechii nativi ai Vestului.

Trecură colina și râul din vale.
― A fost cât pe ce. De ce nu ne-am grăbit? întrebă cu mânie stăpânită Zăhărel.
― Maşina noastră nu este de primă clasă. Pot apărea mereu probleme…
― Tot nu mi-ai răspuns.
― Chiar şi acum vrei să te grăbeşti.
Fata se aşeză lângă tatăl ei şi îi spuse mai blând.
― Să știi că încă sunt supărată.
― Nu mă miră. Obediah se întoarse spre ea zâmbindu-i cald.
― Cât mai e până la Goodwill?
― Trei zile, apoi ne vom trage sufletul şi vom face îmbunătăţiri.
― Câte lucruri vom putea afla după aceea… Vom cunoaşte până unde se întind pământurile acestea şi poate, aşa, vom ajunge acasă.
― Acasă? Ne-am născut aici. De generaţii „acasă“ este aici, zise arătând cu capul spre întinderea din fața sa.
― Dar n-ar fi bine să ştim cum este acolo?
― Întâi va fi Goodwill.

Publicat în fanzinul ArtZONE SF nr.2