Mircea Ştefan CĂRBUNARU
Rec. 1: Gândaci. Tot timpul gândaci. Suntem peste tot. Avem reţeaua noastră. Cântăm.
Rec. 2: O alarmă s-a declanşat. O să-i anunțe în curând. Ah, urlă infernal. Sper că este printre ultimele. Ei cred că încă mai putem cădea în capcanele lor. Prostii. Aşa a fost la început. Acum ştim să ne protejăm. Să nu mai urmăm piste false şi să ne adunăm într-un loc, cu duiumul, pentru a fi nimiciți până la ultimul. Însă lucrurile au căpătat o turnura favorabilă nouă.
În ultima vreme am obţinut avantaje semnificative. Toată reţeaua subterană este acum a noastră. Am învățat, cu timpul, să ne protejăm. Greşelile sunt din ce în ce mai mici. La început, din păcate, sacrificam mulți confrați sub rafalele mitralierelor şi ale obuzelor. În conflictele majore nu îți sacrifici semenii. Dar am învățat din greşeli.
Şuieră! Gloanțele lor care ne lovesc fără milă, fără remuşcări. Înaintăm.
Ne-am pus la adăpost. O arteră colaterală pe care nu au găsit-o, încă. Sper să nu se schimbe ceva. Să continui. La început nu se aşteptau. Panica i-a lovit în moalele capului. Dacă ne-ar fi înțeles, ar fi constatat că şi noi eram la fel de terifiați. Schimbările bruşte surprind şi înspăimântă. Poate că reacția lor n-ar fi trebuit să fie atât de drastică. Până la urmă vina le aparține. Ei ne-au „ajutat“ să devenim ceea ce suntem.
Din disperare au încercat să ne scoată cu explozibili. Au reuşit doar să ne închidă câteva tunele. Doar apoi când au văzut că nu ne pot opri şi că putem să-i înfrângem, au tulit-o. Panaramele! Acum ne copie tacticile. Recent şi-au pus maşinile să sape hrube şi tuneluri pentru a ajunge la noi. Dar noi ştim mai bine… Hrrr, trebuie să închid.
Rec. 3: Am pornit în forţă. A trebuit să schimbăm locaţia pentru a scăpa. Nenorociţii au un nou tip de armă. Roboţi care seamănă cu noi. Îi trimit înainte să ne penetreze apărarea. Norocul face că am putut pune mâna pe mai multe construcţii miniere. Ne putem ascunde şi regrupa. Putem săpa de acolo astfel încât să ajungem mai aproape de ei. Dar şi asta este o problemă. Ne detectează cu senzorii de mişcare.
O escadrilă a noastră a fost trimisă special pentru a pune mâna pe tehnologia lor. Se credea că vom scăpa de senzori sau că vom putea să le anticipăm mişcările.
― Hei, nu te mai dichisi atât. Mişcă-te! Uită-te la el… luăm o pauză, iar el începe să înregistreze. Avem treabă!
Scuze, este superiorul meu. Ne mişcăm din nou.
― Baba, pornim. Pooornim. Şeful a zis…
― Ştiu ce a zis. Nu trebuie să-mi repeţi. Pleacă de aici, gândacule.
Rec. 4: Mda. A trebuit să iau o pauză. Situaţia a scăpat de sub control. Deşi am pus mâna pe o parte din tehnologia lor cu senzori de proximitate, am descoperit că ne afecta, aici, sub pământ. Suntem derutaţi. În câteva săptămâni, am pierdut mult teren şi mulţi fraţi şi surori.
Tavanul mai că nu cade peste noi. Atacă. Suntem atacaţi. Se pare că folosirea armelor inamice ne-a încurcat. Singurul lucru pe care putem să-l slăvim este pătrunderea în una dintre bazele lor. Ceilalţi spun că au luat ceva de acolo care poate să le închidă reţeaua. Cine ştie… cine mai speră.
― Baba, mi-e frică.
Copilul este enervant, dar de ce să mă plâng. Bine că a mai rămas unul. Pe restul, cred că mai bine de zece copii, i-am pierdut mitraliaţi, bombardaţi, sfârtecaţi. La naiba! Tavanul nu pare că mai rezistă şi nici noi. Cred că până aici ne-a fost. Măcar pot lăsa această înregistrare.
― I-am oprit! Au închis ochii! Putem să înaintăm, sunt neputincioşi. Pe ei băieţi!
Se pare că voi mai putea face înregistrări. Pentru moment trebuie să ne mobilizăm toţi, mai puţin copiii. Sunt prea mici. Hrrr, gândacii pornesc. Au reţeaua lor. Toţi cântăm.
George Cosmin BORȘ
Mihai VINTILĂ
