Prizonieră

Niciodată nu mi-au plăcut oamenii care mint, până când am fost și eu nevoită s-o fac. Doar pentru a mă salva din acel loc teribil, numit… „acasă“. Toate minciunile au un scop, fie el nobil, sau nu. Într-un moment de slăbiciune am riscat și am mințit. Am fost prinsă și zdrobită ca un tăun. Crunt, lasându-mă să-mi privesc mâna de cyborg cu degete mecanice pe care le mișc, dar nu simt nimic. Sunetul metalic îmi este deja cunoscut, dar la început mă obosea, iar mirosul sintetic încă îmi stârnește sentimentul de greață. Respir cu greu şi încerc să îndepărtez teama care vine ca un gust amar şi acid pe vârful limbii.


Sar în prima navă care are destinația Vlee, cea mai îndepărtată stea. Muzica începe pe neașteptate, ceea ce mă face să tresar speriată. Microamplificatoarele pe care mi le-am implantat în urechi sunt date la maxim. Screen-ul de pe braț îmi trimite avertismente pe care le ignor, apoi dă eroare. Simfoniile sunt singurul remediu pentru aglomerația de gânduri și imagini din mintea mea, pentru că vibrațiile ritmate îmi fac frica să rămână fără glas.

Prin hubloul din dreptul privirii mele văd flăcările Soarelui și simt căldura ce precede atingerea vitezei luminii. O să îmi piardă urma. Nu mai are nicio șansă să mă aducă acasă. Cu toate acestea, încă mă simt urmărită. O respirație fantomă continuă să îmi sufle în ceafă, ameninţătoare şi rece.

Frica de mutanţi nu mă lasă să dorm noaptea. Am vise în care unul mă prinde, uneori mă ucide și mă trezesc în agonie, într-o baltă de sudoare. Câteodată mi se pare că îl zăresc cu coada ochiului. Îi văd armura care penetrează pielea zbârcită, din cutia toracică a unui trup subțire şi osos; capul fără ochi și o gură ciudat de largă, lipsită de buze. Două romburi goale marchează locul unde ar fi trebuit să stea nasul. Brațele mutantului au în prelungire cinci degete, două lungi pentru a captura ușor, două scurte, de prindere, să nu poți fugi și încă unul, prelungit cu o ghiară lungă pe care o putea înfige în gâtul nefericitelor victime. Știu, pentru că le-am simțit pe propia piele, de fiecare dată când m-a prins, dar nu și atunci când am fugit.

În ciuda tuturor întâmplărilor îmi mai iau o dată inima în dinți și fug din calea furiei lui. Amintirile au ecoul numelui meu, lipsit de orice valoare sau onoare, dar luptă, pentru a nu fi uitat de mintea mea alunecoasă: Deberina Slayton.


La coborârea din navă sunt uimită de vegetația înaltă, dar și de creaturile care populează singura planetă locuită din sistemul Vlee. Fiinţe care trăiesc în strânsă legătură cu tehnologia. Primii mei pași sunt inimaginabili. Pentru un moment, văd cum iarba se încolăcește în dansuri de electricitate pe pantofii mei și mă simt liberă. Fiecare pas este urmat de mici sfârâituri, iar pământul pare că vrea să mă cuprindă. Să mă înghită, să mă țină acolo. Totul arăta ca o junglă în care sunt aruncate din loc în loc clădiri metalice pentru în care îşi duc traiul locuitorii planetei. Din depărtare se aude un huruit ca de roți ruginite și privesc spre cer, către un cilindru transparent prin care trece un tren de mare viteză. Șina zbârnâie din cauza vibraţiilor. De pe el atârnă liane până aproape de creștetul meu. Nu este susţinut de nimic, plutește. La fel ca și autoturismele care împânzesc cerul, într-un trafic dezorganizat.
Spaţioportul este învelit într-o pătură groasă de frunze slinoase, de culoare închisă, din care iese o ceață atât de densă, încât te poți sufoca dacă ajungi în adâncimile ei. Aerul este umed, cu toate acestea mirosul înțepător de motorină îmi inundă cu nepăsare nările, iar ochii îmi lăcrimează. Nevoită să clipesc, mă trezesc în interiorul aeroportului unde este rece, față de temperatura de afară. Ușile glisante îmi permit să văd haosul ce se dezlănțuia în interiorul clădirii. Pleoapele împăienjenite de somn îmi sunt grele, la fel și trupul.

Screen-ul este roșu de avertizări: “Lipsă de oxigen! Puneți-vă masca!“. Nu îmi pot explica această semnalizare, deoarece planeta este acoperită de vegetație. Urma să aflu, mai târziu, că toate erau doar holograme. Nu apuc să fac mai mult de douăzeci de pași şi sunt trasă de o mână rece într-o toaletă, apoi simt apăsarea metalică a unei arme în ceafă. După cât de moale îmi ține încheietura îmi dau seama că am șanse să mă eliberez. Decid să încerc cea mai simplă mișcare de dezarmare. Îi apuc încheietură și o întorc, îl prind cu mâinile la spate, și neputincios începe să se zbată. Smulg blasterul din mâna cu degetele încolăcite pe el și îl împing departe de mine cu un brânci. Dar gloria nu durează prea mult, pentru că face un salt spre mine și mă cuprinde într-o îmbrățișare strânsă, imobilizându-mă. Blasterul îmi alunecă printre degete și atunci simt respirația caldă, dar acidă, încărcată cu particule de otravă, cum îmi cuprinde nările.

EROARE, anunță screen-ul. Atunci mă prăbușesc în brațele creaturii, într-un leșin.


Mă trezesc cu o serie de palme reci și slinoase trase peste ambii obraji. Ca un flashback revăd intrarea mea în aeroport și modul brutal în care sunt trasă de o persoană cu fața acoperită de un șal cafeniu. Prin fanta din fața ochilor pot zări o pereche de iriși negri, care mă sfredelesc cu furie. Pielea sa pare de culoarea oceanului pe timp de noapte, acoperit de sclipirea difuză a stelelor. Sunt atât de speriată încât tac.

Mă aflu într-o cabină, căreia îi lipsește vasul de toaletă, în schimb peretele pare a fi deschiderea întunecată a unui portal. Orice urma să se întâmple știu că nu voi lăsa pe nimeni să mă împingă în acel abis. Nu aş fi avut abilitățile necesare ca să pot ieși din el. Fără să apuc să mai gândesc ceva, ciudățenia cu pielea înstelată a sărit în vârtejul de întuneric, care s-a închis cu un sunet sec după el. Aud, atunci, clinchetul unei arme care cade pe podeaua din încăpere și, cu teamă, arunc o privire într-acolo. Este un blaster încărcat. Îl iau fără nicio urmă de regret, având în vedere că umblu neînarmată, ceea ce este sinucidere curată aici. Analizez pe rând modurile în care pot să mor. Împușcată în cap la detectorul de metale, aruncată din navă în vidul spaţiului sau pur și simplu vânată până la ultima suflare de vânătorii de recompense. Ironic, niciuna nu mă mai sperie acum.

Ies afară şi zăresc în mulțime pe cineva care îmi pare foarte cunoscut. Merge pe mijlocul culoarului, dar ce mă uimește este faptul că nu face niciun efort să se ascundă. Din contră pare că face tot posibilul să se facă văzut. Văzut de mine. Mă înec cu propriul aer. Nu avea cum să afle unde sunt. Refuz să cred că singura mea șansă de a scăpa de acest mutant este să îl înving.
Pe lângă ureche îmi trece un șuierat puternic, iar laserul roșu al muniției mă face să fiu în alertă. Caut disperată cu privirea sursa de unde se trăgea în mine, iar cu cealată mână îmi pipăi cureaua în căutarea blasterului primit. Când în sfârșit îl prind între degete mă inundă o putere lipsită de orice temere. Țintesc spre inamicul care se afla undeva pe o scară rulantă. Trag, dar nu se întâmplă nimic. Apuc să mă feresc în ultima secundă și intru în panică.
― La naiba, Deberina! La naiba!

Mă podidesc lacrimile, dar mi le reprim și încerc să nu-mi las emoțiile să mă acapareze, pentru a găsi o soluție. A fost o capcană, totul a fost o înscenare foarte bine pusă la punct, iar eu am intrat fără să mă gândesc de două ori în ea. Am fost o naivă crezând că voi fi vreodată liberă.

Alerg prin mulțime fără să privesc înapoi. Apuc o eșarfă roz, stridentă, de pe capul unui nativ și mi-o încolăcesc în jurul gâtului și pe creştet.

Același fior pe șira spinării, același șuierat pe lângă urechi, aceeași frică care se infiripă în inima mea, care mă încetinește şi pune ușor, dar sigur, stăpânire pe mine. Uneori îmi doresc doar să mă las prinsă. Aceasta este una dintre acele dăți. Dar ceva din mine încă mă face să lupt. Da, fără un scop măreț, doar pentru mine și viața mea prețioasă din care am reușit să fur doar câțiva ani în plus după ce am fugit din laboratorul unei ființe mâzgoase, când era distrasă. Pentru faptul că nu voiam să mă mai întorc pe planeta mamă, unde eram doar o sclavă de casă.

Mă întorc să verific dacă m-am distanțat destul și îl zăresc chiar la câțiva paşi de mine. Mi se taie răsuflarea, mă pierd, transpir. În spatele său era trackerul, creatura cu piele înstelată. Scrâșnesc din dinți de furie, l-aș sugruma.

Mutantul ne-a camuflat ca într-o bulă adimensională, iar acum lucrurile se întâmplă pe nevăzute. Știu că micile trucuri de dezarmare nu vor funcționa, iar șiretenia în niciun caz. Câteodată, am impresia că îmi poate citi și gânduri. O usturime, o senzaţie de frig urmată de una de căldură mă fac să îngenunchez. Simt cum inima îngheaţă și nu vrea să mai bată. Își folosește puterile asupra mea. Pielea mi se strânge în jurul oaselor. Mă deformez, nici nu pot să-mi urlu suferința cu atât mai puțin să strig după ajutor, peretele transparent, cristalin al bulei mi-ar fi dus ecoul vocii doar în profunzimile urechilor.

Mă zbăt până când sufletul îmi părăsește corpul și observ modul în care se apropie de gura, ca un abis, a mutantului. În acel moment corpul meu s-a ridicat de la sol și așa schiloadă cum sunt, semăn atât de bine cu monstrul care mi-a luat sufletul, care m-a înrobit. O lumină puternică mă orbește dinăuntrul meu, iar ochii-mi devin lăptoși, goi, privirea încețoșată. Îmi aud gândurile, dar nu mai am voință proprie.

Mă duce spre ceea ce pare o deschidere în vegetaţia iluzorie care este, de fapt, uşa unei nave. Urcăm spre cer. Sunt prizonieră într-un trup, care cândva a fost al meu. Lucrul cel mai rău este că nu mă pot opune comenzilor date de noul meu stăpân.

Publicat în fanzinul ArtZONE SF nr.3

Monica SMEU

Related Posts

Ielele

Constantin mâna căruţa pe poteca îngustă de pământ bătătorit ce despărţea solele cultivate. Nu vedea mare lucru, dar ştia unde trebuia să ajungă. Din când în când lovea spinarea calului…

Elenctrica

Clădirea s-a scufundat brusc în tăcere. Atelierul de la parter nu mai zguduia pereții, iar birourile de la etaj s-au liniștit. Aflată la marginea orașului, ea susținea cu greu o…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fanzin ArtZONE SF

ArtZONE SF 7/2024

  • martie 25, 2024
  • 93 views
ArtZONE SF 7/2024

ArtZONE SF 6/2023

  • martie 25, 2024
  • 108 views
ArtZONE SF 6/2023

ArtZONE SF 5/2023

  • martie 25, 2024
  • 63 views
ArtZONE SF 5/2023

ArtZONE SF 4/2022

  • martie 25, 2024
  • 68 views
ArtZONE SF 4/2022

ArtZONE SF 3/2022

  • martie 25, 2024
  • 64 views
ArtZONE SF 3/2022

ArtZONE SF 2/2021

  • martie 25, 2024
  • 64 views
ArtZONE SF 2/2021

ArtZONE SF 1/2021

  • martie 20, 2024
  • 99 views
ArtZONE SF 1/2021