Inimă astrală

Aşteaptă în fiecare dintre noi cel puţin un înger. De ce să spunem zace în fiecare dintre noi un demon? E mai uşor aşa? Nu cred. Simplu şi de efect e faptul că în fiecare dintre noi se află o picătură de Lumină. E altceva. Nu simţiţi un adevăr aici? Chiar o zguduitoare REALITATE?

Aşteaptă în fiecare dintre noi un Înger. Unii saturaţi de capricii filosofice i-au spus supraconştiinţă, etichetându-l în pagini imense de bibliotecă iar alţii mai apropiaţi de flacăra caldă a Cunoaşterii l-au preaslăvit sau denigrat, fiecare în parte după concepţii şi dorinţe.
Am fost dintotdeauna un sclav al curiozităţii. Mi-am ars inima cu dorinţa de A ŞTI, de A PUTEA la modul absolut, asociind în mintea mea firavă de muritor toate aceste lucruri conceptului de Iubire.

Toate religiile apărute de-a lungul existenţei umane au predicat Iubirea, Iubirea de Dumnezeu şi Iubirea de oameni. Mi-am făcut o religie din a studia acest fenomen, pentru mine, miraculos şi cum dorinţa de a afla, de cunoaştere amănunţită a sentimentelor, este cel mai puternic drog, am trecut treptat, pas cu pas, prin tot ce se poate cerceta într-o viaţă de om.

Într-o viaţă normală de om, obsedat însă de sentimentul cel mai arzător al tuturor veacurilor şi dimensiunilor cunoscute: Iubirea. Pentru că din flacăra asta Dumnezeu a trimis îngerii Lui pentru noi.

O imagine ce ilustrează dragostea lui Dumnezeu. Indiferent dacă suntem creştini, evrei, musulmani, budişti sau dacă ne numim, pur şi simplu, umanişti, imagine ce o găsim în scrierile vechilor hinduşi: „Dumnezeu doarme în pietre, respiră în plante, visează în animale şi se trezeşte în om“.

Am studiat şi asta. Am studiat tot ce se putea studia. Tulburând oceanul lumii exterioare am ajuns printr-o furtună de idei la cercetarea picăturii de Lumină, a lumii interioare.
Mi se părea că ştiu şi cunosc tot ceea ce înseamnă dragoste de înger.
Dar ce este în fond un înger? m-am întrebat în cele din urmă. Răspunsul mi-a apărut clar în minte, ca o proiecţie rapidă a subconştientului: un străin!
Şi după cum e bineştiută vorba din bătrâni, deh, un străin e un prieten pe care nu l-ai cunoscut încă!

De aici n-a fost decât un pas până la căutarea zadarnică a dimensiunilor extrasenzoriale, căutare delirantă cramponată de scările incomplete ale ştiinţelor oculte, chiar a magiei albe. Am făcut călătorii îndepărtate prin munți și peșteri cu trăiri tulburătoare, dialoguri cu vraci şi vrăjitori celebri ce nu-şi puteau permite astfel de dezvăluiri, încercări disperate de legătură cu pendulul sideral…eheeei, cum mai curgeau anii!

N-am reuşit să-mi demonstrez doar că DRAGOSTEA se ascunde în noi. Ne este cauză și totodată efect miraculos. Iubirea e motorul ce însufleţeşte scânteia divină din care suntem plămădiţi. Atât de complecşi. Atât de superbi. Atât de iubitori de iubire!

Tineri sau bătrâni, aplecaţi sau drepţi, săraci sau bogaţi, cei ce iubesc sunt fericiţi! Fericirea? E una din acele zile pe care o porţi mereu cu tine ca un talisman pentru clipele de furtună şi frig cumplit ce vor veni, poate, în avalanşe de examene grele peste suflet.
Lipsa de rezultate concrete m-a dus la lucruri şi experienţe din ce în ce mai bizare pentru cei din jurul meu. Ceaslovuri grele, acatiste în miez de noapte, posturi îndelungate şi peste limita de rezistenţă a organismului meu prea slăbit pentru a-mi linişti mintea fără putinţă parcă de echilibrat. Am încercat tot soiul de rugăciuni, invocând zadarnic puterea Tatălui Ceresc pentru o cât de mică confirmare a existenţei îngerului meu păzitor.

Am ajuns în cele din urmă la sacrificiul personalităţii. Mi-am tocit egoul câștigat și clădit prin atâtea mormane de clipe trăite cu intensitate si patimă. M-am dus la biserică. M-am lăsat în voia liniştii ce izvora din icoanele vechi, înnegrite de fumul milioanelor de lumânări ce se rugaseră pentru lumina vreunui amărât, poate, ca mine. Biserica îmi provoca, recunosc, o încântare nemaiîntâlnită până atunci. Respiram altceva. Alte sensuri și rosturi.

Eram în casa Domnului. Poate de asta mă simţeam altfel. Sau pentru că atunci eram altfel?
… biserica… flăcările lumânărilor… privirile sfinţilor arzându-mi inima… Ca în transă smulgeam din mine rugăciuni de mulţumire că exist şi că nu sunt la fel ca ceilalţi. Ce oroare să fii ca toţi ceilalţi! Cu adevărat, eram un nevrednic unic și irepetabil.

Inutil să vă spun că nici slujbele nocturne, nici sfintele masluri cu posturi severe de hrană şi abstinenţă trupească nu mi-au relevat existenţa a cine ştie ce semn de la iubiţii slujitori ai lui Dumnezeu.

Deja pentru mine durerea deznădejdii îşi făcuse culcuş adânc în inima mea. Chinurile tristeții îmi răsuceau pumnale adânci de mâhnire, curate pahare de iad băute până la capât cu neputință asumată.

Limitele există doar pentru a fi încălcate, mi-am spus într-o doară. Mi-am dat seama de asta doar când am putut să ajut primul om. Eram într-un schit de mănăstire, departe de lumea dezlănţuită a oraşului, în binecuvântarea pură a munţilor şi apăruse un copil. Bolnav, de una din plăgile astea apărute odată cu bilanţul nociv al sănătăţii secolului. Am simţit că VREAU să fac ceva pentru el. Dar mai ales am tremurat de simţirea că POT face. Măcar atât. M-am rugat nopţi în şir, cu lacrimi pe cerul minţii mele încercănate de deziluziile atâtor ani de căutări.
Trebuie să spun, spre cinstea sau ruşinea mea, că a fost primul şi ultimul om vindecat de sufletul meu disperat. Era un copil frumos şi cu ochii încărcaţi de bucuria răsăritului vieţii.
Nu i-am povestit niciodată ce am făcut pentru el.
Nu am simţit nevoia să o fac.

Cele mai minunate lucruri sunt înfăptuite în numele unei cauze sfinte şi din momentul acela am renunţat la toate căutările mele de până atunci.

Mi-am părăsit adăpostul solitar al ascezei în care-mi surghiunisem trupul ofilit de anii adunaţi cu grijă de riduri şi cutele frunţii şi am revenit printre oameni. În oraş. Acolo unde îmi era locul. Probabil firescul meu era în altă parte. Trebuia să-l găsesc cumva, altfel. Trebuia să-l găsesc printre oameni.

Până într-o zi în care m-am hotărât să-i scriu. Celui ce mă veghează şi ajută clipă de clipă. Îngerului meu păzitor. Dreptaşului, cum mai este denumit.
Îmi venea greu. Nu-mi găseam cuvintele potrivite. Am ajuns la concluzia că toate sensurile şi cuvintele îşi pierduseră eficacitatea. Sensuri lipsite de darul cuvintelor şi cuvinte fără sens. Nimic din toate astea nu mai însemnau ceva pentru mintea mea.

Cu greu, foarte greu, am aşternut câteva cuvinte:
„Astăzi a fost ziua mea. Şi nimeni nu mi-a deschis uşa sufletului să mă întrebe dacă mai trăiesc, dacă mai am vise, dacă mai sper. Nimeni. Poate că în adâncul sufletului meu aşteptam şi eu o surpriză sau poate că nu mai merit aşa ceva.
A fost o zi ca toate celelalte în care mă gândesc neîncetat la tine, îngerul meu păzitor!
De ce taci?“

Peste tot, prin mine, o tăcere de abis nesecat. Şi o mulţime de lacrimi. Am adăugat apoi cu sinceritate exagerată:
„PS. Încă mai aştept un semn de la tine!“
Mă simţeam vinovat, foarte vinovat de toată sărăcia şi plafonarea existenţei mele. Dar cred că doar când eşti cu adevărat bun îţi pot dori să fii rău, să fii crud cu tine însuţi. De asta mă învinovăţeam cel mai mult, că observam cu tristeţe cum pentru mine nu mai era timp. Nisipul clepsidrei ajunsese la final. Nu mai e timp, pur și simplu! Iar tot ceea ce rămâne în urmă: tristeţea neînţelegerii. Atât doar.

Cine învinsese în mine? Eu eliberasem mitul îngerului meu păzitor, eu trebuia să-l pun la loc, pe raftul memoriei, într-un colţ prăfuit. Dar cum oare?
Aşa încât, dintr-odată, cu taină de rai nerostit, am început să scriu din nou.
Mai uşor.
Mai clar.
Cu liniște sufletească.
Chiar fericit.

„E noapte… E târziu… Tu poate dormi… Dar eu nu pot.
Fără să întreb pe nimeni dacă îmi este îngăduit, ard. Ard. Şi gândurile mele, flăcări nesfârşite, aleargă continuu spre tine, omuleţule!
Şi dacă în general cuvintele, deci şi ale mele, aşa cum ai gândit, nu înseamnă mai nimic pentru tine, e mai corect atunci să las la o parte, o vreme, cuvântul rostit, poate şi cuvântul scris, şi să las pur şi simplu inima mea să vorbească.
Aşa cum va şti ea. Direct şi sinceră. Fără ipocrizie şi prejudecăţi raţional impuse. Şi dacă ceea ce simt acum pentru tine, omuleţule, va înfrunta tăria chinuitoare a timpului, atunci, să ştii că de acum înainte va vorbi inima mea astrală prin faptele tale!”

Cu aripi de dragoste
al tău unic
înger păzitor.

P.S. Aş da orice din puţinul pe care-l am şi din universul ce mă-nconjoară să ştiu că doar eu sunt gândul tău mereu!“
Dinlăuntrul fiinţei mele privesc avid Lumina apărută în dar.
Da, cu adevărat, iată, îmi răspunsese! Mai mult chiar decât îmi dorisem întreaga viață.
Bătrânețea, o simțeam sufocându-mă, se cuibărise demult printre cutele gândurilor. Îmi încremeniseră oasele obosite și visele. Mă uit, așa nefiresc de fericit, în oglindă şi mă întreb:
„Unde ai să te mai duci ?
Unde ai să fugi acum ?
Unde ai să te ascunzi ?“
Nicăieri.
Pentru că nu a mai rămas nimeni ca tine.
Apoi am oftat. A definitivă și ultimă acceptare.

PREMIUL III
CONCURSUL NAȚIONAL DE PROZĂ SCURTĂ HELION, 2021 (ediţia a 36-a)

Publicat în fanzinul ArtZONE SF nr.3

Aurelius BELEI

Născut în Brăila, la 4 octombrie 1971. Poet, aforist, eseist și prozator român de speculative fiction, fantasy și realism magic. Publicat în majoritatea revistelor importante de profil. Prezent în numeroase antologii de poezie, proză și aforisme. Multipremiat național și internațional pentru poezie și proză. În anul 2022 i s-a decernat Premiul I la Concursul Naţional de Literatură SF şi Fantasy (organizat de Asociația Culturală “Renașterea Buzoiană”). La Festivalul Internațional “Lucian Blaga” 2023 a obținut Premiul I la poezie.

Related Posts

Ielele

Constantin mâna căruţa pe poteca îngustă de pământ bătătorit ce despărţea solele cultivate. Nu vedea mare lucru, dar ştia unde trebuia să ajungă. Din când în când lovea spinarea calului…

Elenctrica

Clădirea s-a scufundat brusc în tăcere. Atelierul de la parter nu mai zguduia pereții, iar birourile de la etaj s-au liniștit. Aflată la marginea orașului, ea susținea cu greu o…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fanzin ArtZONE SF

ArtZONE SF 7/2024

  • martie 25, 2024
  • 93 views
ArtZONE SF 7/2024

ArtZONE SF 6/2023

  • martie 25, 2024
  • 108 views
ArtZONE SF 6/2023

ArtZONE SF 5/2023

  • martie 25, 2024
  • 63 views
ArtZONE SF 5/2023

ArtZONE SF 4/2022

  • martie 25, 2024
  • 68 views
ArtZONE SF 4/2022

ArtZONE SF 3/2022

  • martie 25, 2024
  • 65 views
ArtZONE SF 3/2022

ArtZONE SF 2/2021

  • martie 25, 2024
  • 65 views
ArtZONE SF 2/2021

ArtZONE SF 1/2021

  • martie 20, 2024
  • 99 views
ArtZONE SF 1/2021