Israeliţii erau adunaţi pentru a urmări confruntarea pe un deal acoperit de nisip alb dar înţesat cu arbuşti pitici. Pe dealul din faţă era cealaltă oaste, a filistenilor îmbrăcaţi în armuri de bronz căptuşite cu piele argăsită de bou. Aruncau vorbe de ocară către cealaltă oaste şi agitau deasupra capului săbiile din fier. Metalul lucea orbitor în soare.
David privi înapoi, peste umăr, ca şi cum ar fi vrut să se asigure că ceata celor din neamul său mai este acolo. Înfipse picioarele în nisip şi privi la filisteanul imens din faţa sa. Strigătele lui de luptă sunau ca mugetul unui taur furios. Îl măsură atent cu privirea, de la inelele de pe degetele groase ale picioarelor, până la panaşul colorat care îi înconjura capul. Vedea cum se pregăteşte să îl zdrobească precum o gânganie lipsită de apărare. Scoase o piatră din săculeţul de la brâu, o cântări în palmă şi o puse în căuşul de piele. Roti praştia de câteva ori şi slobozi proiectilul înspre filistean. Văzu cum piatra zboară pe direcţia cea bună şi se opreşte cu bubuit de tunet în fruntea lată a lui Goliat. Uriaşul de peste şase coţi înălţime rămase împietrit pentru o clipă şi se prăbuşi ca un copac tăiat de la rădăcină.
Sprinten, învingătorul se apropie de trupul întins la pământ care mai strângea încă în pumn ghioaga de luptă imensă, groasă cât un val de ţesături. Cu mâna stângă îi smulse coroana de pene roşii de pe cap şi o aruncă în praf, apoi prinse şuviţele împletite din creştetul lui Goliat, iar cu dreapta îi reteză capul cu sabia scurtă de la brâu. Triumfător, David se întoarse către tabăra israelită şi ridică ţeasta plină de sânge a filisteanului. Strigăte de bucurie izbucniră din sutele de piepturi ale fiilor lui Israel.
David coborî braţul cu trofeul însângerat şi o apucă, plin de încredere, pe drumul de întoarcere către oastea israelită. La fiecare pas picioarele prinse în sandalele uşoare i se afundau până la glezne în nisipul care ardea usturător. Nu îi păsa. La fel cum nu îi păsa de oastea sclipitoare a filistenilor, îmbrăcată în solzi de bronz dar acum înmărmurită şi temătoare. În mintea să nu era loc decât pentru prinosul de recunoştinţă pe care trebuia să îl aducă Domnului.
Se opri la jumătatea drumului şi se aşeză în genunchi, rugându-se cu capul plecat: „Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai dezvăluit calea de a-l răpune pe Goliat. Îţi mulţumesc pentru visul atât de limpede pe care mi l-ai arătat în noaptea trecută. Mulţumescu-Ţi şi pentru înţelepciunea ce mi-ai dat-o…“.
Yilem, mutul, îl aştepta pitit după un pâlc de arbuşti, holbându-se înspăimântat la capul năclăit de sânge, cu fălcile căscate, din mâna lui David. La rându-i, fără să întoarcă privirea către israelitul ghemuit în ierburi, eroul îi spuse înfuriat, mânuind nervos limbajul semnelor cu degetele mascate de faldurile mantiei strânsă la brâu cu o cingătoare îngusta din piele:
„Focul să te ardă… Ţi-am spus să le îngropi?!“
Yilem dădu speriat din cap şi cu mâinile goale începu să sape în nisipul de la rădăcina unui arbust.
„Să-ngropi totul ‘nţelegi?“, continuă să mişte degetele cu repeziciune şi fermitate. „Plumbii, tubul din bronz, praful arzător, totul, pricepi? Fă treabă bună, să nu-mi aduc aminte că ai pus atât de multă pulbere, de s-a auzit până în Galileea“, încheie mânios David şi ridică din nou către tabăra israelită trofeul său plin de sânge dar în mare parte neatins, cu excepţia unei mici găuri perfect rotunde din mijlocul frunţii puternice, ca de taur, a celui mai temut dintre filisteni.