Mihai VINTILĂ
O mână venită de niciunde îl trase puternic înapoi. Mașina vâjâi prin fața tânărului și pentru un moment se simți tras parcă spre o altă lume.
― Off… bine că v-am oprit.
― Mulțumesc, spuse un glas stins pe care parcă nimeni nu-l mai recunoștea.
― Inginerul Vasile, mă bucur să vă cunosc.
― Da… Eu sunt Sebastian. Dați-mi puțin timp să îmi revin…
Mulțimea strânsă în jurul lor deja comenta. A reușit domnul acela în pardesiu negru să îl tragă pe băiat? Nebunul ăla cu mașina îl călca. Doamne, ce bine că l-a oprit! Trebuie să facem ceva cu șoferii ăștia, omoară oameni nevinovați!
― Sunteți bine?
― Da. Mulțumesc că m-ați salvat. Vă invit la o cafea la mine acasă. Stau aproape, la câteva case de aici. Vă rog să mă însoțiți.
Și într-un mod firesc cele două persoane s-au îndepărtat. El, bărbatul bine făcut și tânărul subțire, cu pași puțin ezitanți.
― Voiam în primul rând să vă mulțumesc că m-ați salvat în acel moment. Dacă nu mă trăgeați dumneavoastră de mână poate că, acum, nici nu mai eram.
― Lăsați. A fost mai mult un gest reflex. Oricine ar fi făcut exact același lucru.
― În ziua de azi nu mai ai încredere în nimic. Cum aș putea să vă mulțumesc?
― Când am plecat de acasă, căutam o carte și mergeam la o librărie, iar dacă acolo nu aș fi găsit-o, spre un anticariat… A intervenit situația cu dumneavoastră și totul a rămas suspendat.
― Ce carte?
― Mircea Eliade, „Nopți la Serampore”. Un coleg mi-a spus că undeva, pe strada Radu Cristian, aș găsi-o la…
― V-o pot împrumuta eu! Am dat-o unui cunoscut, dar azi o pot cere înapoi și
dacă treceți mâine o veţi avea.
― Nu se poate, vă deranjez prea mult.
― Nu este niciun deranj. Măcar atât să pot face și eu pentru dumneavoastră.
― Bine. Atunci așa rămâne.
― Vă mulțumesc încă o dată și vă aștept.
― Voi trece pe la nouă.
― Este foarte bine! A, era să uit, aveți cumva o poză?
― O poză?
― Da. O fotografie de-a dumneavoastră. Știți, eu păstrez mici suveniruri de la oamenii care mă ajută în viață.
― Cred că am una. E o poză mică, tip buletin, o am prin portofel. Stați să o caut. Da, iat-o!
― Mulțumesc mult.
― O zi bună.
― Vă aștept!
Soneria sună prelung. Din interior se auzi un mic zgomot. Inginerul se foi puțin în fața ușii. Ce naiba? Doar mi-a zis să vin azi. Te pomenești că n-o fi acasă acum. Într-un final ușa se deschise. În prag un bătrânel sprijinit într-un baston, puțin adus de spate. De după niște ochelari mari, cât două planete, îl cercetau doi ochi negri. Apoi îi vorbi.
― Cu ce vă pot ajuta?
― Bună ziua. Mă scuzați. Am venit după carte.
― Ce carte, domnule? Nu îmi amintesc.
― A… ieri am salvat un tânăr de la un accident. Am venit aici și am băut o cafea apoi, la plecare mi-a promis că îmi împrumută o carte.
― Acum îmi aduc aminte, domnule inginer. Ați întârziat cam mult timp…
― Mult timp? Păi ieri am vorbi să vin, iar azi am venit.
― Da, mult timp, foarte mult timp.
― Poftim?
― Nu mai sunt cel de altădată.
După ce spuse acestea bătrânelul închise încet ușa.
― Ce naiba?
Inginerul se retrase puțin mai în spate. Se uită cu atenție la ușă, la stradă… totul părea la fel ca ieri. Stai, parcă intrarea era mai îngrijită… oricum, era aceeaşi casă, gândi tulburat inginerul Vasile. Scutură din cap și porni spre anticariatul de pe strada Radu Cristian. Ar fi fost singura lui speranță pentru a găsi cartea. La librăria vizitată ieri i s-au distrus speranțele de a o putea cumpăra nouă.
― Domnul inginer Vasile? se auzi strigat pe stradă.
Se întoarse ușor spre locul de unde auzise vocea. Un puști pe bicicletă venea întins spre el.
― Domnule inginer… stați să îmi trag puțin sufletul… M-a trimis bunicul să vă dau un pachet. Mi-a spus că în tinerețe i-ați salvat viața.
― Parcă nu îşi amintea…
― Ei, asta este între el și dumneavoastră, nu mă interesează pe mine. Oricum, mă bucur că v-am întâlnit. De o zi vă tot caut pe aici. Noroc cu poza de la bunicu’. Uitați ăsta e pachetul.
Îi lăsă un pachet mic, învelit într-o hărtie groasă, din aceea de împachetat marfă. Până să se dezmeticească inginerul, puștiul dispăru.
Perfect. Numai ciudățenii își zise acesta în gând. Mâinile îi mergeau însă, iar în scurt timp pachetul era deja deschis. În interior o carte, Mircea Eliade, „Nopți la Serampore“. Cu un ușor tremur deschise volumul și își găsi poza de ieri îngălbenită de patina timpului. Pe spate era scris citeț: „Mulțumesc! Sebastian“. De pe pagina de gardă a cărții îi sări în ochi anul, 1940.
Soarele îi mângâia creștetul. În depărtare, suntetul unei ambulanțe se stingea.
George Cosmin BORȘ
