Cealaltă casă

Se înserase. Ploaia crescuse în torente și Matei știa că drumul prin sat avea să devină repede o corvadă. Medicului nu-i plăcea să iasă noaptea din casă, dar suferința pacientului, a cărui slugă îl chemase mai devreme, conta mai mult decât temerea lui.

Trăsura trimisă de bolnav, care-l luase de la cârciumă, îl aştepta acum în fața clinicii unde poposiseră ca să-și mai ia unele leacuri. Lucrul acesta îl irita fiindcă, după discuția de la birt, voia să meargă neîntârziat s-o caute pe Lizica. Nu știa cine era femeia, dar aflase la un pahar de vin fiert, din vorbele sătenilor, că aceștia plănuiau s-o ucidă fiindcă era considerată piază rea .

Se speriase auzind una ca asta și încercase să-i convingă să renunțe la superstiții, dar ei i-au cerut să-și vadă de treabă. Până la urmă era un străin, nou venit în satul lor și nu avea vreun drept să se amestece.

În timp ce alegea dintre sticluțele cu leacuri din dulap, un val de strigăte și huiduieli sparse tăcerea. Se repezi la geam și văzu câțiva săteni alergând în josul străzii. În clipa următoare, se auziră boncănituri în ușă și, până să ajungă acolo, văzu cum bărbații ridicau o planșă în dreptul ferestrei. Matei o împinse cu mâinile, strigându-le să se oprească, dar aceștia reușiră să bată lemnul în cuie, acoperind complet geamul.
– Nu ne mai scapă acum! auzi vocea unuia.
Se repezi la uşă, dar nu reuși s-o deschidă. Își amintea că avea un topor, dar nu mai știa unde îl pusese.

– Aţi înnebunit?! Lăsaţi prostiile şi daţi-mi drumul! strigă lovind cu pumnii în ușă. Ştiţi bine că trebuie să ajung în oraş. Faceţi ce vreţi, fraţilor, nu mă mai bag, dar daţi-mi drumul de aici!
– Linişteşte-te, Matei, se auzi o voce feminină. Sătenii n-au nimic cu tine, au blocat ieşirile din vina mea.
– Ce?… tresări Matei. Cine e acolo?
Vru să se repeadă la puşca din cui, dar abia atunci îşi aminti că nu era încărcată. Niciodată nu se gândise că va trebui să se apere de vecini.
– Îmi pare rău pentru situaţie, dar aveam nevoie de un loc unde să mă ascund.
Dintr-un colț îndepărtat al încăperii, se întrupă în raza de lumină a felinarului silueta unei femei zvelte, cu părul lung, de culoare rodiei şi ochi de jăratec. Matei rămase cu gura căscată.

– Ăăă… doamnă, îngăimă doctorul îndepărtându-se cu spatele, mă tem că sunteţi foarte, foarte… bolnavă. Lovindu-se de patul pentru consulaţii, Matei se opri. Domnia ta eşti Lizica, nu-i așa? Voiam să vin la tine să te anunț de planul lor, dar văd că mi-au luat-o înainte neghiobii aștia. Eu nu cred în astfel de prostii. Vom scăpa de aici împreună.
– Ar trebui s-o facem cât mai curând. Amicii domniei tale de la cârciumă au hotărât să mă linşeze. M-au urmărit ceva timp, până m-am ascuns aici. Îţi dai şi domnia ta seama că nu mă vor face scăpată tocmai acum. Singura lor soluţie e să dea foc casei. Dacă nu mă crezi, vino ca să auzi cu urechile dumitale.
Numai că afară era o aşa hărmălaie încât cu greu puteai înţelege ceva.
– Dar sunt şi eu aici, vor să mă ucidă şi pe mine?
Încăperea se lumină pentru o clipă şi o torţă aprinsă căzu prin coşul de fum al şemineului. Aceasta se rostogoli înăuntru şi focul aprinse covorul. Matei se repezi şi-l stinse cu apa din carafă, dar ei îi urmă alta.
– Mai ai și altă ieșire? întrebă femeia.

Matei reuşise să stingă micile vâlvătâi, produse de primele torţe, dar apoi, fu copleşit de fumul gros care inundase încăperea. În loc de a căuta o cale de scăpare, se concentră asupra dulapului cu medicamente, sperând să mai poată salva ceva. Leacurile erau mai importante decât arsurile pe care le-ar fi putut căpăta.
În timpul acesta, Lizica desfăcu chepengul ivit de sub covorul ars. Matei începu să tușească, dar femeia nu părea afectată de fum. Fu nevoită să-l tragă după ea, când coborî prin chepengul din podea. Matei nu avea habar că sub clinica lui era un pasaj subteran.

Merseră preț de câteva minute, Matei tușiind deseori din pricina mirosului neplăcut care pe Lizica nu părea s-o deranjeze. Curând ieșiră la suprafaţă. Erau în piaţă, care se afla în altă parte a satului.

Ploaia se oprise, dar bătea vântul.
– Nu cred că mai ajung la pacientul meu, zise Matei. Nu era ceva grav, dar necesita calmante. Mulțumesc că m-ai salvat.
– Eu îți mulţumesc… că nu eşti ca ei. Matei avu impresia că pe obrazul femeii alunecă o lacrimă trandafirie. Vreau să merg la mine.
– Nu, te vor găsi din nou şi te vor ucide! Trebuie să găsim un loc unde să te ascunzi.
– Atunci voi merge acasă, schiţă ea un zâmbet ce se voia amabil.
– Şi unde e casa ta? întrebă Matei.

Nu ştia de ce, dar bănuia că Lizica se referea la o cu totul altă casă. Femeia îşi lăsă privirea în jos, neştiind ce să-i răspundă.
– Îmi permiţi să te conduc la tine acasă? Te rog, măcar cu atât să-ţi pot mulţumi că mi-ai salvat viaţa.

Lizica îl privi lung, neîncrezătoare, cu obrajii topiţi de lacrimi sângerii şi încuvinţă. O porni încet pe potecuţa ce ducea spre cimitir, iar Matei o urmă ca vrăjit.

Vântul se mai domolise, luna sclipea în pătrar pe cerul fără stele, iar izvorul susura lin prin albia sa. Intrară în cimitir, iar femeia se plimbă de-a lungul aleilor, oprindu-se în faţa unui mormânt proaspăt săpat. Părul îi flutura uşor spre spate, şuviţele mai lungi mângâind involuntar braţul tânărului ce-o însoţea.
Matei se aplecă privind în mormântul pe al cărui fund era un sicriu gol.
– Aici? o întrebă el abia şoptit.
Ea nu-i răspunse. Se răsuci spre omul ce venea întins spre ei din capătul aleii, cu lopata în mână. Matei tresări şi îşi zise că dacă voia să-i atace, nu va sta cu mâinile în sân, ca mai devreme.
– Te-ai întors, drăguţo?… o întrebă bărbatul, când ajunse în faţa lor.

Matei nu-l cunoștea, dar îl salută, negăsind alt gest mai potrivit în acel moment. Își dădea seama cât era de jenant; nu-i părea rău că o însoțise pe femeie până acolo și nu-l interesa dacă ea făcuse rău cuiva pentru a se hrăni, odată ce în fața lui ea apăruse ca o ființă bună și poate penitentă. O voia în siguranță, chit că era vorba de acel loc.
– M-am întors, moşule, murmură ea, cu dezamăgire în glas.
Groparul se încruntă și-i măsură pe rând cu privirea.
– Şi ce vrei de data asta, drăguţa mea?
– Am venit acasă, spuse ea, cu sfială. Mă mai primeşti?
– Auzi, nepoate, ştii ce mi-a cerut drăguţa asta cu şase nopţi în urmă? îl întrebă pe Matei. Ei bine, cum măturam eu aleile şi verificam dacă sunt toţi morţii în locurile lor de veci, o văd pe drăguţa asta înlăturând pământul de deasupra ei. Cred că săpase cu îndârjire toată noaptea, căci atunci când am ajuns lângă mormânt, ea mai avea doar câţiva pumni de pământ până ar fi fost liberă să-şi părăsească locul.
Lizica suspină.

– Ai ridicat lopata să mă loveşti, continuă ea povestea, dar eu te-am rugat să mă cruţi şi să mă laşi să ies din mormânt, promiţându-ţi că nimeni nu va şti ce ai făcut, că va fi taina nostru. Tu m-ai ascultat şi m-ai lăsat să plec.
– Adevărat, adevărat, dar te-ai întors aici. De ce? scrâșni omul și strânse mai tare mâna de pe coada lopeții.
– De mică am fost bolnavă și stăteam mai tot timpul în pat, îngrjită de sora mea, după moartea părinților. Când s-a căsătorit, eu am devenit o povară. Cum de multe ori pierdea nopți la căpătâiul meu, într-o criză de furie, m-a blestemat ca așa cum nu se putea odihni, nici eu să nu mă pot odihni niciodată. Așa că nu mi-am găsit liniștea, spuse cu un zâmbet vag şi văpaia ochilor i se accentuă. Am încercat să-mi găsesc un rost printre oameni, dar ei nu vor decât să mă ucidă, murmură ea. Aşa că… nu ştiu unde aş putea să mai merg. M-am întors acasă, la sicriul meu.
– Atunci treci înapoi în el, diavole. Dumnezeu să te odihnească… a doua oară! urlă el şi îi trase o lopată în spate, azvârlind-o în groapă. Un cămin îşi va primi mereu cu drag locatarii. Ba chiar şi oaspeţii…

Matei scoase un ţipăt şi se repezi la om, dar acesta îl lovi cu sete.
Tânărul o îmbrățișă pe Lizica. Auzi ca prin vis cum bătrânul umplea şi răsturna lopeţi cu pământ, acoperind mormântul.

Publicat în fanzinul ArtZONE SF nr.4

Aurelia CHIRCU

S-a născut în București, în anul 1980. A debutat online cu proză scurtă pe blogul literar EgoPHobia și a publicat proză în publicaţiile: Revista de suspans, Nautilius, Galaxia 42, Fanzinul ArtZONE SF. Debutul editorial a avut loc în anul 2016 cu romanul „Din ştreang”. Din anul 2021 a început colaborarea la Editura Petale Scrise cu „Taina marchizului”(2021), „Sâmbătă seară, în Cișmigiu”(2022) și „Unde dorm trandafirii sălbatici” (2023). De asemenea, a apărut în majoritatea antologiilor de povestiri ale aceleiaşi edituri: „Povestiri cu final neaşteptat” (2021), „Muguri de eros” (2022), „Povestiri de iarnă”(2023) „Petale însângerate”(2024).

Related Posts

Ielele

Constantin mâna căruţa pe poteca îngustă de pământ bătătorit ce despărţea solele cultivate. Nu vedea mare lucru, dar ştia unde trebuia să ajungă. Din când în când lovea spinarea calului…

Elenctrica

Clădirea s-a scufundat brusc în tăcere. Atelierul de la parter nu mai zguduia pereții, iar birourile de la etaj s-au liniștit. Aflată la marginea orașului, ea susținea cu greu o…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fanzin ArtZONE SF

ArtZONE SF 7/2024

  • martie 25, 2024
  • 93 views
ArtZONE SF 7/2024

ArtZONE SF 6/2023

  • martie 25, 2024
  • 108 views
ArtZONE SF 6/2023

ArtZONE SF 5/2023

  • martie 25, 2024
  • 63 views
ArtZONE SF 5/2023

ArtZONE SF 4/2022

  • martie 25, 2024
  • 68 views
ArtZONE SF 4/2022

ArtZONE SF 3/2022

  • martie 25, 2024
  • 64 views
ArtZONE SF 3/2022

ArtZONE SF 2/2021

  • martie 25, 2024
  • 64 views
ArtZONE SF 2/2021

ArtZONE SF 1/2021

  • martie 20, 2024
  • 99 views
ArtZONE SF 1/2021