Gabriel Leonard SÎRBU
Karl privi la micul fluturaș de hârtie pe care îl ținea în mână. „Cât de apropiat este cel mai bun prieten al tău?”. Reflectă pentru o secundă la această întrebare. Cel mai apropiat prieten? Realiză că de fapt nu avea nici măcar un prieten. Dacă ar fi avut un prieten acesta se putea numi cel mai apropiat prieten? Nu, ar fi fost, poate, cel mai bun sau cel mai interesant prieten…
După ce făcu o mică inventariere prin memorie, ajunse la concluzia că singurul său prieten fusese Alex, pe vremea când era în facultate. Karl nu știa dacă Alex îl plăcuse vreodată cu adevărat ori era doar politicos. Faptului că era și colegul său de cameră îl făcea cumva și prieten. Uite cum gândurile sale se stârniseră de la un fluturaș primit pe stradă. Un fluturaș care îl determinase nu doar să îşi analizeze viața, ci şi singurătatea. Un fluturaș care acum îl făcuse chiar să meargă la centrul „Cel mai apropiat prieten”.
Karl fusese dintotdeauna cea ce se poate numi un introvertit cronic. Pentru el, distanțarea socială nu era o alegere, era o necesitate. Poate de acea nu trăise nici măcar o singură poveste de dragoste în cei treizeci şi cinci de ani, împliniţi chiar în acea zi. Singurele persoane cu care a menținut o legătură cât de cât apropiată erau părinții, dar de la accidentul lor, cu doi ani în urmă, evitase aproape oricare alt contact social.
Intrarea în sediul companiei se făcea printr-o ușă dublă pe care erau pictați doi tineri ce își strângeau mâinile evident bucuroși de cunoștință. Holul de la intrare era plin de tablouri și fotografii ce preamăreau prietenia și buna înțelegere până la saturație. Două tinere se îmbrățișau într-o fotografie, doi copii râdeau în alta, iar undeva în fundal o muzică ambientală asigura o coloană sonoră al acestui adevărat rai.
― Bine ați venit la „Cel mai apropiat prieten”, cu ce vă putem fi de folos?
Domnișoara din spatele biroului de la recepție avea un zâmbet drăguț şi făcea niște gropițe în obraji de toată frumusețea. Karl nu își amintea să îi fi zâmbit vreodată o fată astfel, ba era destul de sigur că nimeni nu îi zâmbise niciodată. Probabil că tânăra trecuse prin foarte multe interviuri pentru a ajunge acolo.
― Bună ziua, aș dori și eu un… prieten. Răspunse el tărăgănat.
― Ați venit în locul perfect deoarece cu asta ne ocupăm, domnule…?
― Karl, îmi puteți spune Karl? Răspunse el stângaci în timp ce aproba din cap fiecare cuvânt rostit.
I se ceru să completeze un chestionar și o declarație în care își asuma răspunderea pentru orice ar fi mers rău pe parcursul intervenției, apoi plăti suma necesară. Două ore mai târziu era din nou în stradă, cu broșura în mână. Intervenția era destul de simplă și consta în conectarea unui implant la sistemul nervos central. Implantul era de mărimea unui bob de mazăre din care ieșeau tot felul de fire, tentacule cum le spuneau cei de la centru, ce urmau să se atașeze de o serie de centri nervoși. Intervenția era foarte simplă și se făcea printr-o ușoară incizie la baza gâtului pe unde era introdus implantul. Karl își pipăi mica cicatrice și abia recunoscu că acesta exista. Mai aruncă o privire pe broșură și se hotărî să înceapă.
― Activez programul „Cel mai apropiat prieten”. Ascultă cu atenție pentru a vedea dacă implantul funcționează. Conform broșurii, propoziţia rostită funcționa ca declanșator al programului instalat în implant.
― Programul „Cel mai apropiat prieten este activat. Acum ar trebui să îmi dai și un nume. Poți face acest lucru… acum”.
Karl rămase uimit. Cu toate că citise broșura nu se aștepta ca implantul chiar să funcţioneze. Pur și simplu nu se aștepta să audă o voce în cap. Ca smuls din visare reuși să spună la repezeală
― Alexandru.
― Ok, Alexandru este un nume foarte bun și are rezonanțe istorice. Îmi place.
― Mă bucur… de cunoștință.
― De asemenea, Karl. Am accesat câteva din amintirile tale și se pare că în trecut ai cunoscut un oarecare Alex. Era colegul de cameră din facultate. Acest lucru este important pentru relația noastă viitoare?
― Adevărat, Alex a fost un bun prieten de-al meu din vremea când eram în facultate. Totuși nu cred că ar trebui să conteze prea mult, dar dacă ai avea un pic din personalitatea sa…
― Te rog, definește.
― Cam la jumătate măcar, răspunse Karl.
― Ia să vedem ce ştim despre el: microbist înflăcărat, îi plăceau cartofi prăjiți, berea la cutie și băieții…
― Cum adică băieții? Alex era cât se poate de șarmant cu fetele.
― Cu câte fete l-ai văzut la întâlniri? Karl văd o creștere a bătăilor inimii și o stare de neliniște. Te deranjează subiectul? Dacă dorești putem să mergem mai departe.
― Nu, sunt doar surprins, pentru că Alex era, cumva, idolul meu în materie de relații. Știi, eu nu prea am avut prietene, se confesă, lăsând privirea în pământ.
― Haai, nu fi trist, orice băiat a crescut în ritmul său, răspunse Alexandru, râzând pe înfundate.
― Nu înțeleg despre ce vorbești.
Cu toate că Alexandru nu exista fizic, Karl își imagină un rânjet larg, ca al lui Alex. Dar nu orice fel de rânjet, ci rânjetul acela golănesc al șmecherașilor ce dau impresia că știu întotdeauna mai multe ca tine. Dacă Alexandru ar fi fost fizic acolo probabil că Karl ar fi plecat ochii în pământ și s-ar fi îndreptat spre casă dar cum acest lucru nu era posibil, se simţi copleșit, iar umerii îi căzură istoviți. Dacă înainte de intervenție avea dubii, acum avea frustrări care prindeau viață, animate de un Alexandru din ce în ce mai prezent.
După două săptămâni, întreaga afacere își lăsă puternic amprenta asupra sa. Alexandru comenta orice lucru, asemenea unui copil mic și răzgâiat, așa că îl făcu pe Karl să meargă adus de spate și veşnic cu ochii ațintiți spre trotuar. Viaţa alături de Alexandru era un lung șir de comentarii malițioase și grosolane.
Odată Karl se oprise brusc în mijlocul trotuarului strângând puternic din dinți și își încleștă pumnii. O bătrânică îl văzuse, se opri în loc, apoi traversă strada precaută. Karl observase şi el incidentul.
― Ai văzut cum s-a înspăimântat baba? Spuse Alexandru vesel. Hai să mai speriem câțiva boșorogi.
― Taci! Spuse Karl evident pierzându-și cumpătul, lucru care făcu să bage frica și în alți trecători.
― Hei, nu este nevoie să strigi, nu sunt surd. Adică tu nu ești. Mă rog, ai priceput unde bat, adică s-ar putea spune ești şi bătut în cap. Ha, ha… Ce amuzant. Ha, ha.
Karl își ridică gulerul paltonului și plecă grăbit către cea mai apropiată stație de metrou. Pe drum, Alexandru încercă să-l mai îmbuneze, făcând remarci ironice despre ceilalți oameni din metrou, dar Karl refuză cu îndărătnicie să mai comunice cu el. Când intră în apartament trânti ușa cu putere după el și se aruncă pe cel apropiat fotoliu.
― Hei, ce zici de vânzătoarea aia de cartele de metrou, drăguță nu? Ai curajul să îi ceri numărul de telefon?
― Ai putea să te oprești? Se răsti Karl.
― Scuuuze, încercam doar să destind atmosfera. Pari cam stresat în ultimul timp.
― Ei bine nu merge, am crezut că am nevoie de cineva care să fie acolo pentru mine, spuse ciocănindu-şi tâmpla cu degetul, dar cred sincer că am făcut o greșeală. Eşti o mare greșeală.
― Poate tu ești o greșeală, te-ai gândit la asta, Karl? Poate că de fapt te-ai născut cu un corp pe care nu îl meriți. Poate că irosești o oportunitate pe care alții și-o doresc.
― Ce vrei să zici? Că ai fi mai bun ca mine, în corpul meu?
― Poate, cine ştie. În orice caz ar trebui să mai asculți, din când în când.
― Datorită mie, tu exiști. Dacă vreau, totul se poate termina într-o secundă. Să-ţi ştergi toate datele și să terminăm odată, se răsti Karl, sărind brusc în picioare și căutând cu privirea tulbure un interlocutor. Negăsind pe nimeni se așeză în fața oglinzii și se privi cu dușmănie.
― Nu așa merge treaba dragul meu, spuse Alexandru cu blândețe în glas, odată implantat algoritmul de funcționare nu mai poate fi alterat ulterior.
― Ce? Întrebă Karl buimac.
― Vrei explicații tehnice? Programul se dezvoltă și se adaptează continuu. Cod său nu poate fi alterat, deoarece baza de construcție a fost alterată. În consecință nu există o stare iniţială la care putem să revenim. Pe scurt, rămânem pe viaţă împreună.
Dacă vrei să știi, nici eu nu mă bucur prea mult, credeam că o să fii altfel și că ne vom distra împreună. Însă doar urli și țipi, te plângi întruna şi eşti nemulţumit.
Karl își luă capul în palme și îl apăsă de parcă voia să îl spargă. Dintre toate deciziile pe care le luase vreodată, asta era cea mai proastă dintre ele.
Bine măcar că nu făcuse o investiție financiară prea mare. Era hotărât ca la prima oră să meargă la centru și să rezolve problema.
― Cum adică nu puteți să scoateți implantul?
― Domnule Karl, ne pare rău, dar implantul se ataşează de neuroni, iar o asemenea operație de extragere poate cauza multe probleme, inclusiv astazie sau atonie, lucruri pe care nu ni le putem asuma.
― Păi cum puteți să puneţi implanturi, dacă nu le puteți și înlătura. Nu este etic din punct de vedere medical.
― Domnule Karl, toate astea v-au fost aduse la cunoștință în momentul în care ați semnat declarația prin care sunteți conștient de efectele respectivului implant.
― Vezi? Las-o baltă că nu-i atât de rău. Până la urmă găsim noi o cale să ne înțelegem, ce naiba, spuse Alexandru împăciuitor.
― Domnule, rosti nervos Karl, nu pot trăi cu persoana asta în cap. Tot ce face este să se certe cu mine și să îşi bată joc de gândurile mele, trebuie să existe o cale să mă ajutați.
Oficialii din fața sa îl priviră în tăcere pentru câteva secunde încercând să vadă dacă e bine să îi dezvăluie câteva lucruri. Unul dintre ei se aplecă în față ca şi cum ar fi vrut să îi șoptească un secret.
― Ar fi o cale, dar o recomandăm doar pentru urgențe.
― Este o urgenţă, accept orice.
Aşa primi un al doilea implant, aşezat milimetric lângă primul. Acesta nu mai necesita activare deoarece venea preinstalat și cu un set clar de reguli bine definite.
― Karl vreau să știu ce este cu acest al doilea implant? Întrebă Alexandru.
Karl zâmbi și așteptă.
― Am să te rog să nu îl mai deranjezi pe Karl. Pe viitor orice întrebare ai avea, mi te adresezi mie. Dar numai mie, veni o cerere promptă, pe un ton inflexibil.
― Tu cine naiba mai ești și de unde ai apărut? Făcu iritat Alexandru
― Eu sunt Alexandra și sunt „Cea mai apropiată prietenă” a lui Karl.
George Cosmin BORȘ
Mihai VINTILĂ
