Cr3d!nţ@

Ion se odihnea. Cosise toată ziua la câmp şi îşi simţea braţele amorţite. Stătea întins pe salteaua veche şi privea urmele lăsate de igrasie pe tavan. I se părea că vede îngeri cu aripi sclipitoare verzi, de neon.

Îl auzi pe băiat intrând în curte şi apropiindu-se de fereastra crăpată a camerei de zi.

– Nea’ Ioane, ţipă el în spatele geamului. Haide, te cheamă Mama. E timpul.
– Vin acum, răspunse Ion, cu vocea deformată a unui consumator de cenuşă.

După ce puştiul se îndepărtă, Ion se aplecă cu dificultate, lăsându-şi genunchiul metalic în praful strâns pe podea. Cutia era tot la locul ei, în nişa de sub pat. O scoase cu mare atenţie, privind crucea simplă gravată pe capacul de lemn. Sub ea era Cuvântul scris cu litere negre, întunecate.

Oftă. Îi părea rău pentru Marcu. Marcu fusese fratele său în vremea în care împărţeau pâinea şi laptele, tăcerea şi vorbele şi niciunul nu avea secrete când stăteau amândoi în curentul cald şi magnetic al Mamei. Dar vremea aceea trecuse. Într-o zi, Marcu îşi ascunsese faţa sa adevărată. Atunci secretele începuseră să crească între ei ca un cancer, iar Marcu încetase să mai fie fratele său.

Luă cutia sub braţ şi ieşi. Din curtea interioară, se auzeau zgomotele sălbatice ale porcilor care se luptau lacom pentru hrană. Cerul avea culoarea şobolanului de câmp. Plouase cu câteva ore în urmă şi şanţurile aflate de-a parte şi de alta a drumului erau pline cu apă cenuşie, murdară. Cizmele cauciucate i se murdăreau de noroi proaspăt care se aşeza peste straturile mai vechi. Alţi consăteni i se alăturară pe drumul spre casa Mamei, bărbaţi şi femei pe care îi cunoştea din copilărie. Îl salutau scurt, apoi îşi coborau bărbia în piept şi mergeau umăr lângă umăr, fără să spună nimic. Cu fiecare pas pe care îl făcea, freamătul devenea tot mai puternic, chemarea tot mai presantă.

Casa Mamei era mare şi albă şi uneori radia o lumină palidă, nepământeană. În faţa gardului din panouri de lemn de esenţă tare şi polietilenă reciclată, părintele Teodoru agita cartea lui sfântă cu ambele braţe, încercând să organizeze oamenii. Îi ghida pe toţi spre curtea largă, acolo unde deja se zărea un număr mare de persoane. Trebuia să participe toată lumea, mai puţin cei care erau plecaţi pe câmp, cu animalele, sau aveau alte ocupaţii ce îi ţineau departe de sat. Când Ion trecu de cadrul porţii, privirile se întoarseră spre el. Nu erau acuzatoare, nici vorbă de asta, dar greutatea lor era palpabilă, îi atârna pe umeri ca o pătură de plumb.
Se îndreptă spre foişor. Foişorul era ca un far din care se revărsa curentul. Îl simţea curgând în jurul trupului, ridicându-i firele de păr de pe braţe. Oamenii se dădeau la o parte din calea sa şi îl lăsau să treacă.
Genunchiul metalic scotea un zgomot surd, de mecanism neuns. Ţinea cutia strâns la piept, cu o singură mână.

O fetiţă îi întinse o tavă pe care erau două pahare de sticlă pline cu vin. Luă unul şi îi goli conţinutul dintr-o suflare. Gustul aspru, astringent, îi invadă gura. În faţa foişorului, cineva îngrămădise mai multe preşuri şi Ion încercă să îşi cureţe pe ele talpa cizmelor, lăsând în urmă dâre groase, maronii.

La capătul celor patru trepte, în foişorul din lemn, mai multe femei îmbrăcate în negru împărţeau colivă, vin şi colaci în diverse recipiente şi numărau ştergarele pentru înmormântarea ce avea să urmeze.

La o masă mică, în spatele unei farfurii plină de fructe identice, stătea aşezată o bătrână cu mâinile adunate în poală. Era îmbrăcată din cap până în picioare în negru şi trăsăturile feţei cu greu i se putea distinge în spatele dantelei întunecate, dar Ion ştia că era mama lui Marcu. Lângă ea stătea Mama, cu pielea netedă, trandafirie, şi respiraţia mirosind a iarbă proaspăt cosită şi liliac înflorit. Ochii îi erau însă bătrâni ca satul însuşi. În ciuda frigului, purta o rochie albă, cambrată, fără mâneci. Părul cenuşiu îi sclipea cu luciri albastre, iar din spatele urechii drepte, se ridica o antenă argintie subţire ca un ac. Atunci când vorbea, vocea Mamei se auzea de peste tot, caldă şi moale ca o catifea.

– Ion, şopti vocea plutind ca un fulg. Ion, braţul meu de încredere, avem nevoie de tine.
– Desigur, Mamă! Fruntea lui se plecă în timp ce aşeză cutia în faţa ei. Fâşii de zumzet lichid se închiseră în jurul său ca nişte petale.
– Înţelegi, Ion, nu-i aşa? întrebă Mama, în timp ce degetul ei mângâia crucea gravată pe capac. Înţelegi de ce trebuie să facem asta?

Ion înţelegea totul. Dar în timp ce stătea aplecat, cu genunchiul pulsând ca o rană veche şi nevindecată, o parte din el o auzi pe mama lui Marcu izbucnind în lacrimi. De ce plângea? Lacrimile ei îi frângeau sufletul. Îşi aminti cum bătrâna stătuse zile întregi la capătul patului său de suferinţă, având grijă ca febra să nu-l ucidă. Se întâmplase cu ani în urmă. Ion plecase cu caprele la păscut, dar alunecase şi se prăbuşise într-o râpă. Marcu îl găsise aproape mort, cu genunchiul complet zdrobit. Sub pojghiţa prezenţei Mamei, simţi cum îndoielile sale încep să se răsucească. De ce? Până la urmă, de ce trebuia să facă asta?

Încercă să îşi ridice privirea, dar o mâna îl apucă strâns de încheietura mâinii stângi. Era o mână scheletică, gata să se destrame, cu bucăţi de piele atârnând putrezite. Putea să vadă viermi albi mişunând pe suprafaţa oaselor. Când clipi, mâna deveni netedă ca mâna unui prunc.

– Ion, aminteşte-ţi Cuvântul, spunea vocea. Era o voce proaspătă ca o adiere de vară. Nu trebuie să fii judecătorul. Judecătorul sunt eu. Tu trebuie să fii braţul care poartă credinţa. Lasă povara judecăţii celor care sunt sortiţi să o poarte.
Aminteşte-ţi cuvântul! Şi Ion şi-l aminti, iar îndoielile sale se desfăcură în mii de bucăţi. Cuvântul era Cr3d!nţ@ şi semnele lui erau semne de foc negru care arătau calea cea dreaptă. Fără îndoieli era calea. Fără secrete.
– Mergi acum şi pregăteşte-te, spuse mama, iar Ion găsi în palmă un plic cu cenuşă.
După ce luă înapoi cutia şi coborî treptele, observă micul alai ce ieşea din casă. Doi bărbaţi solizi îl purtau între ei pe Marcu, imobilizat de un scaun cu multiple legături improvizate. Era tuns chel şi un dispozitiv mecanic îi fusese fixat în jurul gurii. Mulţimea începu să se frământe ca un organism eliberat. Unii ţipau, alţii înjurau, o femeie plângea. Părintele Teodoru, roşu la faţă şi cu braţele tunicii suflecate, indică locul unde trebuie să fie lăsat bărbatul, o mică porţiune mai înaltă a curţii, acolo unde se mai puteau vedea câteva fire de iarbă. Printre siluete, reuşi să surprindă privirea lui Marcu timp de câteva secunde. Nu văzu în ochii lui nimic din bărbatul de altădată, nimic familiar. Nu văzu în ochii lui decât groază.

În partea din spate a curţii era un hambar umplut doar parţial cu coceni mari de porumb. Acolo urma să se pregătească Ion. Mai întâi plicul. Când puse praful pe limbă, simţi cu marginile lumii încep să se topească şi să se amestece unele cu altele. Întinse mâna către capacul cutiei când vocea bogată a părintelui se ridica deasupra mulţimii. Ion nu îl mai putea asculta, captivat de dansul culorilor. Crucea gravată avea străluciri verzi, de neon, iar genunchiul nu-l mai durea deloc. Fragmente de cuvinte zburau pe lângă urechile sale ca nişte îngeri.

–… îl cunoaşteţi pe acest om, îl cunoaşteţi pe Marcu…
–… soarta lui a fost scrisă…
–… acest om a vrut să îşi vândă casa, casa părinţilor lui, satul…
–… acest om s-a înhăitat cu oameni străini, cu oameni negri, oameni lipsiţi de Dumnezeu…
–… acest om a mânjit cu noroi faţa Mamei şi chipul părinţilor săi bătrâni, fără apărare…
–… acest om a vrut să renunţe la pământul strămoşesc, pe care a fost vărsat sângele bunicilor noştri şi sângele bunicilor bunicilor noştri…

În cutie erau cele trei segmente ale coasei şi coasa se numea Cr3d!nţ@. Când le luă în mână, simţi cum vibrau. Lama din crom-molibden-vanadiu strălucea chiar şi în absenţa soarelui. Cele două componente ale mânerului lung, confecţionate din plastic dur, industrial, glisară fără zgomot. Toate cele trei părţi erau acum una singură şi Ion era purtătorul credinţei.
– Ce merită acest om? întrebă părintele Teodoru sub privirea adâncă a Mamei. Ce merită acest om care şi-a trădat satul? Ce merită acest om care şi-a trădat fraţii? Şi când Ion se îndreptă către condamnat, şchiopătând ritmic pe pământul jilav, oamenii strânşi în curte, fraţii săi, strigară cu o singură voce:
– Moarte!

Publicat în fanzinul ArtZONE SF nr.4