Efecte secundare

În închisoarea de pe insulă stăteam mereu în întuneric și nu mare mi-a fost mirarea, odată ajunsă acasă, că eram în aceeași situație. Sclavia, cea mai cruntă pedeapsă. Corpul îmi era închis, iar mintea umbla și cuprindea toate orizonturile.

Singurul mijloc de descătușare pe care l-am trăit au fost bătăile, care îmi permiteau să urlu, să mă eliberez din cuşca gândurilor. Eram atât de prezentă în acele momente de încleştare, încât uneori chiar eram tristă când vedeam matahale cum îmi ocolesc celula.

În întuneric, în propriul meu pod, în propria casă, căutam orbește un obiect care să reușească să amuțească vocile, care să mă facă să simt ceva, chiar şi durere. Durere îngrozitoare.

Mă împiedic și cad peste ceva, aparent mare, dar rigid și aspru la atingere. Nu mai știam cum arăta casa. Îmi iau capul între palme și încep să urlu de frustrare. Îmi cunoşteam casa ca pe propria palmă, dar acum mintea mea era dezorientată, confuză, zgomotoasă. Redescopăr casa ca un pruc ce-și simte mama pentru prima dată, numai ca mama este acum durere, iar copilul e pe moarte.

Mă ridic, prinsă în capcana trupului meu schilodit, de care mă încurc la fiecare pas, mă lovesc cu pumnul în stomac și îmi provoc greață. Pentru o secundă e liniște, junghiul în stomac și-a atins scopul. Mă pierd în bezna familiară. Aștept ca un câine bătrân şi orb să se deschidă ușa și să intre tava ruginită cu mâncare. Răsplată pentru durerea suferită. Mă înfruptam din ea ca o nesătulă chiar dacă știam că în apă erau droguri și pâinea avea consistența unei cărămizi. Prea puțin îmi păsa, orice mă putea scoate din starea obișnuită era o binecuvântare. Faptul că acest lucru nu se întâmpla și că acum am la îndemână tot ce îmi doresc, îmi dă o senzație acută de frică și nesiguranță. Ce ar trebui să fac?

Plâng, mă clatin, mă trag de șuvițele de păr din cap şi involuntar vreau să mă simt ca înainte, prizonieră. Doresc din nou protecția zidurilor carcerei, programul strict şi răcoarea încăperii. Cu trupul liber, mintea mea are mai multe opțiuni, însă mă trădează de fiecare dată când are ocazia.

Mă privesc ca și cum sufletul meu nu ar aparține corpului şi are o minte a lui care acționează fără voia mea. Mă urmăresc de sus cu compătimire și, umilă, mă supun. Mă aflu într-un labirint fără scăpare, dar știu sigur că nu sunt vreo fiică a lui Icar.

Publicat în fanzinul ArtZONE SF nr.4

Monica SMEU

Related Posts

Ielele

Constantin mâna căruţa pe poteca îngustă de pământ bătătorit ce despărţea solele cultivate. Nu vedea mare lucru, dar ştia unde trebuia să ajungă. Din când în când lovea spinarea calului…

Elenctrica

Clădirea s-a scufundat brusc în tăcere. Atelierul de la parter nu mai zguduia pereții, iar birourile de la etaj s-au liniștit. Aflată la marginea orașului, ea susținea cu greu o…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fanzin ArtZONE SF

ArtZONE SF 7/2024

  • martie 25, 2024
  • 93 views
ArtZONE SF 7/2024

ArtZONE SF 6/2023

  • martie 25, 2024
  • 108 views
ArtZONE SF 6/2023

ArtZONE SF 5/2023

  • martie 25, 2024
  • 64 views
ArtZONE SF 5/2023

ArtZONE SF 4/2022

  • martie 25, 2024
  • 68 views
ArtZONE SF 4/2022

ArtZONE SF 3/2022

  • martie 25, 2024
  • 65 views
ArtZONE SF 3/2022

ArtZONE SF 2/2021

  • martie 25, 2024
  • 65 views
ArtZONE SF 2/2021

ArtZONE SF 1/2021

  • martie 20, 2024
  • 99 views
ArtZONE SF 1/2021