Mircea Ştefan CĂRBUNARU
Coborau în ronduri largi şi părea că se pot strivi de pământ. După un tipar aleatoriu, zburătoarele aterizară în jurul zonei de interes: o pată zmeurie care mirosea, de la mare distanță, a parfum îmbietor de fructoză şi care le înnebunise simţurile încât să coboare prin aer, în picaje amețitoare.
De la nivelul solului Pata avea o cocoaşă strălucitoare, dar ochii lor multipli nu puteau distinge toate detaliile.
Se aflau atât de aproape de Pată şi nu puteau avansa, nici măcar cu o lăţime de aripă. Pământul pe care aterizaseră era o suprafaţă vălurită şi galbenă, dar nu le mai dădea drumul.
― Pământul ne ţine, spuse una. Ne ţine!
― Ce-i asta? comunicară panicate, bătând frenetic din aripi.
― Daţi din aripi, să scăpăm.
Zadarnic. De ce? Pata se afla acolo cu un motiv.
O zburătoare coborî direct pe Pată şi ateriză perfect în picioare, stârni agitaţie în rândul captivilor.
― Cum se poate? bâzâiră ele cu mirare şi mânie.
― Noi am fost primele. Noi avem întâietate.
Pata era bună dar şi rea. Nu era doar o oază de bogăție dulce şi zemoasă. Împreună cu solul galben vălurit formau un sistem mortal. Suratele ei înţelegeau pericolul, dar mintea nu le stătea la arhitectul capcanei care înconjura Pata. Zburătoarea ce scăpase nevătămată şi care îşi regurgita sucurile digestive pentru a sorbi hulpavă din Pată, devenise epicentrul invidiei celor dn jur.
Festinul nu durase mult, iar zburătoarea norocoasă îşi luase zborul.
― Ah, zise una bătând din aripi domol. Cu ce am greşit?
― Pata e de vină. Ne-a dus în eroare.
― În eroare! În eroare! zumzăiră în cor celelalte.
― Ce pedeapsă divină! se zbătură neputincioase. Să fim atât de aproape şi arse de dorinţă; să adori şi să nu poţi atinge. Oh, Pată, dulce Pată!
Le considera fiinţe mizerabile, respingătoare şi păroase, cu ochi enormi, mari ca nişte globuri sparte de cristal. Erau muşte, muşte parazite!
De când intraseră pe geam în casă, omul încercase să scape de ele. Vânturase mâinile, folosise pliciul de muşte,… în zadar. Nu le mai suporta. În cele din urmă îşi aminti de hârtia de muşte veche, dar încă lipicioasă.
O întinsese pe jos, în bucătărie şi în mijlocul ei picurase strategic puțin gem de zmeură de pe fundul unui borcan uitat de zilele în frigider. Aşa le prinsese.
Robert GION
Adrian CHIFU
