Liziera

Priveam chipul inexpresiv şi supt de viaţă al tatălui meu. Mama îl îmbrăcase cu cea mai bună cămaşa găsită prin casă, cu o pereche de pantaloni îngrijit peticiţi şi îl încălţase cu o pereche nouă de galoşi. Culoarea închisă a părului îl făcea să pară mai palid decât era. Nu mai arăta ca omul alături de care obişnuiam să-mi petrec zilele, să pierd timpul în faţa televizorului mic şi pătrăţos, uitându-ne împreună la filme western, comentând ce am face noi în locul protagonistului. Acum nu putea să stea măcar în fotoliul lui preferat şi nici nu mai ştia cine sunt, pentru numele lui Dumnezeu!

M-am ridicat furios de lângă el. Nu îmi venea să cred că o astfel de nenorocire se abătuse peste familia noastră. O simţeam adânc înfiptă în suflet şi mă făcea să nu mai gândesc, să nu văd limpede ceea ce se întâmpla în jurul meu. Povara deznădejdii mă strângea ca un laţ înfăşurat în jurul gâtului şi simţeam cum mă lăsa fără suflare, încetul cu încetul.

Am sărit, scos din starea de mizerie în care mă aflam, când uşa camerei s-a izbit de perete. Lemnul putred s-a desprins din balamale şi a căzu cu zgomot asurzitor pe podea. În dormitor au intrat doi bărbaţi înalţi, cu un aer străin şi au început să zbiere la mine într-o limbă pe care nu o cunoşteam. Unul dintre ei mi-a prins braţul într-o strânsoare de menghină şi m-a târât afară din cameră unde m-a aruncat în genunchi, pe podea, alături de mama. Ne-au legat mâinile la spate cu o sfoară veche apoi au început să caute ceva prin cele două camere ale cocioabei în care locuiam. În urma lor mizeria rămasă lăsa impresia trecerii unui vârtej. Nu ştiam cu ce scop veniseră, dar eram tot mai convins că nimic nu era în regulă cu ei şi situaţia devenea complet ireală.

Le urmăream furia şi repeziciunea cu care deschideau sertarele dulapurilor şi scormoneau prin interiorul lor. Pe unul dintre ei îl vedeam mai bine. Era un bărbat înalt cu chipul brăzdat de riduri adâncite, poate, de frigul de afară. Culoarea părului era stranie. Nu mai văzusem. Firele galben pal îi acopereau capul şi faţa. Când mi-a simţit privirea aţintită asupră-i s-a întors spre mine şi a continuat să zbiere în acea limbă necunoscută.

Deodată celălalt bărbat se întoarse cu paşi grăbiţi din camera în care se afla tatăl meu. Expresia feţei sale nu exprima nimic bun. Era încruntat iar în ochi răzbătea acea nelinişte ce precede violenţa. I-a şoptit ceva camaradului său dar mi-am dat seama imediat ceea ce spusese când a îndreptat pistolul către capul mamei. A apăsat trăgaciul. Mama a atins pământul cu o bufnitură. Priveam înmărmurit cum balta de sânge se întindea, ajungând sub genunchii mei.I-am auzit pe cei doi străini cum au ieşit tropăind afară, dar nu am putut să-mi iau privirea de la gaura din capul mamei.

Apoi nu ştiu cât timp am mai stat cu privirea plecată spre pardoseala murdară şi şubredă prin ale cărei crăpături se scursese sângele cald al mamei. Era ceva uluitor în această imagine morbidă. Cât de repede se închega sângele şi cum îşi schimba culoarea într-un fel de pastă maronie, amestecată cu praful podelei din lemn. Cu cât priveam mai mult faţa acum palidă şi ştearsă a mamei cu atât mă simţeam din ce în ce mai vinovat şi singur. Nu mai aveam pe nimeni şi era numai şi numai vina mea. Dacă nu mi-aş fi băgat nasul unde nu trebuia acum tata poate că ar fi fost în viaţă şi nu ar fi zăcut la pat, sau poate că ar fi fost în drum spre casă cu vânat proaspăt; mama ar fi trebăluit prin bucătărie, pregătind cina, iar eu aş fi stat pe canapea, entuziasmat că reuşeam să prind canalul nostru preferat, cu o antena de cameră obosită. Îmi doream să mă întind pe jos lângă mama şi să zac acolo până aveam să dispar şi eu din lumea asta nemiloasă. Cum frigul începuse deja să-mi pătrundă corpul, ar fi fost doar o chestiune de timp.

Dar aleg să mă ridic. Genunchii dor cumplit aşa că mă târăsc până la cel mai apropiat perete, pentru a găsi sprijin să mă salt în picioare. Primul lucru pe care trebuia să-l fac era să scap de sfoara care-mi săpa răni în pielea încheieturilor. Drumul până la bucătărie mi s-a părut unul mistuitor. Simţeam cum picioarele îmi erau gata să cedeze la fiecare pas.

Mama tăia zarzavatul pentru mâncare atunci când o chemasem la tata, crezând că-şi dă ultima suflare iar cuţitul rămăsese uitat neglijent pe marginea mesei. Mi-am pus încheieturile deasupra cuţitului şi am început să le mişc orizontal. Lama îmi tăia pielea pe alocuri, însă durerea mă făcea să-mi mişc mâinile mai repede. Voiam să se sfârşească odată.

Funia destul de subţire a cedat iar cuţitul a căzut asurzitor pe podea. Aveam palmele pline de sânge dar libertatea mea era singurul lucru care conta în acel moment. Fără să mai stau pe gânduri am luat-o la fugă spre camera tatei. Am dat la o parte perna pe care o avea pe faţă, probabil folosită de bărbatul care intrase acolo. Stomacul mi s-a strâns şi am vărsat tot din mine. Era vineţiu şi plin de urme maroniu-roşiatice. Unele minuscule, însă altele erau mari cât palma mea.

Nu mai avea niciun rost să rămân. Dezastrul lăsat în urmă de ucigaşi mă împiedica să găsesc orice mi-ar fi de fost de folos pentru drum. Am plecat cu ce am găsit la îndemână. Nu aş fi suportat să mai stau şi să simt prezenţa alor mei.

Chiar şi aşa, fiecare lucru pe care puneam mâinile îmi trezea amintiri, iar faptul că a trebuit să caut în haosul lăsat nu m-a ajutat cu nimic. Am pus tot în rucsacul vechi de vânătoare al tatei. Nu mă lăsa inima să-l iau pe cel nou. Înainte să plec definitiv trebuia să mai fac un singur lucru pe care creierul meu îl refuza cu încăpăţânare. Plângeam dar tot aveam să o iau pe mama de pe jos şi să o pun în pat, lângă tata. Şi exact aşa am făcut.

Odată ce-am păşit afară din casa căreia îi spusesem atâta timp „acasă”, am început să fug prin pădurea ce o înconjura, până am simţit că mă sufoc. Nici atunci nu m-am oprit. Nu aveam cum să mă opresc până nu ajungeam în locul unde a început totul.
Niciodată nu i-am înţeles pe ai mei de ce au ales să locuiască în mijlocul pădurii, într-o cocioabă dărăpănată, mai ales atunci când televizorul spunea că oraşul se afla într-o perioadă dintre cele mai prospere. Eu întrebam mereu dar nu-mi se răspundea sau eram minţit. Visam să văd clădirile uriaşe care se înălţau aproape de nori; să alerg împreună cu alţi copii sau să merg la şcoală, să învăţ scrisul şi cititul.
Liziera, marginea pădurii, locul unde trebuia să ajung, se afla la cel mult două zile de mers. Asta dacă aş fi ştiut drumul. Copacii păreau toţi la fel. Aceleaşi forme şi umbre. Auzeam aceleaşi sunete. Cred că am început să mă învârt în cerc. Au trecut zile. Puţina mâncare pusă în rucsacul tatei se terminase, iar apă nu găsisem nicăieri. Corpul îmi tremura din cauza gerului şi zăpezii ce se aşternuse şi a slăbiciunii. Crengile copacilor îmi sfâşiaseră hainele, iar pantofii îmi erau grei în picioare din cauza chiciurii. Mă simţeam la fel de neputincios ca atunci când îmi priveam tatăl bolnav. Mintea mea pierduse noţiunea timpului. Puteau fi câteva zile, o săptămână, cine ştie, poate chiar o lună. Părea să fi trecut o eternitate până când am văzut lumina.

Chiar atunci când simţeam că sunt la capătul puterilor am auzit un strigăt care îmi rostea numele. Mi-am acoperit urechile cu podurile palmelor, fiindcă nu-mi venea să cred. Cineva mă căuta! Deodată parcă am revenit la viaţă. Am început să alerg ameţit către sunet, disperat să nu dispară.

Cu cât alergam mai mult, cu atât vedeam mai bine lumina lizierei. Se auzeau râsetele şi ţipetele copiilor, aglomeraţia oraşului. Braţele mi s-au întins instinctiv în faţă, orbeşte. Îmi auzeam numele din ce în ce mai clar. Era un glas feminin, puternic dar melodios, care mă îmbrăca într-o căldură binecunoscută, a braţelor mamei când mă cuprindeau să dorm şi-mi cânta numele. Tânjeam după amintirea ei. Până să-mi dau seama că acest lucru este imposibil am cuprins lumina care aproape că îmi arsese ochii.

Privirea înceţoşată stătea îndreptată spre un tavan putred, întunecat si rece. O lacrimă mi s-a scurs pe obraz. Încă îmi puteam auzi numele, dar de data asta cântat cu timiditate. Îmi întorc capul spre mama care, încă palidă şi plină de sânge, stătea în picioare, în faţa mea cu mâna întinsă, aşteptându-mă. De cealaltă mână o ţinea tata, costeliv şi vineţiu, cu un surâs strâmb pe faţă. Cred că nu l-am mai văzut niciodată zâmbind aşa.
Am apucat mâna mamei.

Publicat în fanzinul ArtZONE SF nr.1

Ana-Maria BURLACU

Născută în Brăila, este studentă în an terminal la Facultatea de Comunicare și Relații Publice din Bucureşti. A debutat literar, în perioada liceului, în antologia de proză "Captivi în imaginar" (Editura Proilavia, 2019) și între 2020-2023 a publicat în Fanzinul ArtZONE SF texte de factură weird fiction şi science-fiction.

Related Posts

Ielele

Constantin mâna căruţa pe poteca îngustă de pământ bătătorit ce despărţea solele cultivate. Nu vedea mare lucru, dar ştia unde trebuia să ajungă. Din când în când lovea spinarea calului…

Elenctrica

Clădirea s-a scufundat brusc în tăcere. Atelierul de la parter nu mai zguduia pereții, iar birourile de la etaj s-au liniștit. Aflată la marginea orașului, ea susținea cu greu o…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fanzin ArtZONE SF

ArtZONE SF 7/2024

  • martie 25, 2024
  • 93 views
ArtZONE SF 7/2024

ArtZONE SF 6/2023

  • martie 25, 2024
  • 108 views
ArtZONE SF 6/2023

ArtZONE SF 5/2023

  • martie 25, 2024
  • 63 views
ArtZONE SF 5/2023

ArtZONE SF 4/2022

  • martie 25, 2024
  • 68 views
ArtZONE SF 4/2022

ArtZONE SF 3/2022

  • martie 25, 2024
  • 65 views
ArtZONE SF 3/2022

ArtZONE SF 2/2021

  • martie 25, 2024
  • 65 views
ArtZONE SF 2/2021

ArtZONE SF 1/2021

  • martie 20, 2024
  • 99 views
ArtZONE SF 1/2021