Ştirba

Ştirba nu mai tăcea naibii din gură. Zicea într-una:
― Pericol! Pericol! Pericol! A fost detectată o concentraţie critică de gaz metan. Părăsiţi imediat zona! Nu utilizaţi niciun dispozitiv electric sau electronic! Serviciile de urgenţă au fost alertate. Pericol! Pericol! Pericol!

Mardale nici nu intenţiona să mai pună mâna în viaţa lui pe un astfel de dispozitiv. Aşa începuse totul, aşa se procopsise cu Ştirba. Fusese marea prostie a vieţii lui.

Cu câteva luni în urmă, o maşină neagră oprise în mocirla din faţa porţii sale. Bărbatul care coborâse din ea părea să fie cioplit numai în unghiuri drepte. Era chel, avea umeri laţi ce întindeau la maxim ţesătura costumului închis la culoare, mâini ca nişte lopeţi şi maxilarul atât de pătrat, încât îi făcea capul să semene cu o piatră de pavaj. Purta ochelari de soare şi mesteca o gumă cu miros teribil, de portocale putrezite. Se prezentase ca fiind reprezentantul unei companii importante. O companie de mare viitor, spusese, în timp ce flutura paginile unei reviste colorate. „Chestia asta o să vă schimbe viaţa, domnule Mardale!”. Doamne, câtă dreptate mai avea! Apoi îi băgase sub nas o pagină cu diagrame, turuind despre modernizare şi tehnologie. Mardale înţelegea din loc în loc câte un cuvânt disparat, în timp ce căsca plictisit, admirându-şi reflexia în ochelarii de soare ai interlocutorului său. Vedea un bărbat de aproape cincizeci de ani, slab, nebărbierit, îmbrăcat cu un maiou vechi, primit cândva de pomană. Un bărbat care, ca prin magie, devenise foarte interesat de spusele agentului de vânzări. Şi ce alt cuvânt să poarte în el mai multă magie decât bani?

― Bani, aşa? Păi şi cam despre ce sumă vorbim? întrebase Mardale ridicându-şi sprâncenele stufoase.
― Domnule Mardale, vă rog să mă credeţi, avantajele utilizării acestei drone de ultimă generaţie depăşesc orice aspecte financiare.
― Da, da. Dar aşa, ca idee, zic. Cam despre cât vorbim?
― Păi, să vedem, spusese bărbatul revenind la revista lui. Compensaţia rezervată dumneavoastră pentru participarea în acest studiu esenţial se poate ridica şi la… oho… Cinci mii de euro! Putem discuta detaliile privind întinderea contractului şi…
― Cinci mii de euro? îl întrerupsese Mardale nerăbdător. Adică pentru ce? Să se plimbe o cutie pe lângă mine câţiva ani?
Reprezentantul se strâmbase de parcă guma pe care o mesteca avea gust de rahat, ceea ce nu era exclus să fie adevărat.
― Nu i-aş spune tocmai cutie. Drona aceasta a fost construită special pentru a facilita implementarea celor mai noi rezoluţii…
― Înţeleg, înţeleg. Dar banii pot să-i primesc în mână, da?

Acolo se terminase totul. Mardale semnase câteva hârtii fără a se obosi să le citească. În schimb, primise suma promisă şi, împreună cu ea, un dispozitiv sub forma unui mic cub negru, înconjurat de patru cercuri dispuse în cruce.
— Ce trăsnaie mai e şi asta? Zboară? se minunase Mardale după ce drona se ridicase un metru de la pământ.
— Levitează, mai degrabă, rânjise bărbatul satisfăcut. Vedeţi? Nici vorbă de elice. Aerul pătrunde prin supapele de admisie şi este dirijat în rotorul central. Evacuarea lui este cheia.
Indicase unul dintre cercuri.

— Cel mai nou concept: două propulsoare şi două stabilizatoare. Nu există nimic mai silenţios pe piaţă. În plus, motorul electric este alimentat numai şi numai cu energie solară. De-aici culoarea…
— Păi şi se ţine după mine peste tot? se neliniştise Mardale.
— Inclusiv la toaletă, râse agentul lovindu-l amical peste umăr. Glumesc, desigur.
Nu glumise. Aşa cum avea Mardale să constate, drona se încăpăţâna să se ţină după el ca scaiul. În beci, în pod sau la magazin, nu era niciodată singur. Drona îl urma tăcută, plutind în spatele său ca un nelipsit gardian.

Nu că asta i-ar fi cauzat lui Mardale prea multe nemulţumiri. Din contră. După ce parafase contractul, începuse o perioadă de vis în viaţa lui. Este drept, în gospodărie, lucrurile scârţâiau în continuare. Câinii urlau de foame, porcii se agitau frenetic în cocină, iar vaca agoniza pentru că nu catadicsise nimeni să o mulgă şi avea ugerul umflat ca o mare minge de fotbal. În schimb, Mardale devenise vedeta barului localităţii, unde bancnotele făceau ţuica şi vinul să curgă valuri-valuri. „Un rând la toată lumea, pe socoteala mea” sau „Mi-a dat Dumnezeu femeie aşa cum mi-am dorit mereu: nu mănâncă şi nu vorbeşte” deveniseră vorbe de duh apreciate de ceilalţi săteni, ce îşi dădeau coate privind strâmb la ciudatul dispozitiv ce arăta în ochii lor ca o muscă supradimensionată.

Din păcate, toate lucrurile bune au un sfârşit. La fel şi perioada de zece zile de calibrare a sistemului de monitorizare şi intervenţie al dronei. În seara unei oarecare zile de toamnă, cu o întârziere de patru minute faţă de ora stabilită, câteva lumini clipiseră discret pe panoul de control al dispozitivului. Nimic mai mult. Nimeni nu ştia încă, dar apocalipsa coborâse din satelit pe spinarea undelor electromagnetice.
Întâmplarea făcea ca tocmai atunci, Mardale, proaspăt venit de la bar şi binişor cherchelit, să deschidă uşa cocinii în care lâncezeau cei doi porci ai săi. I se păruse că cineva vorbea în spatele său, aşa că rămase cu palma încleştată pe sârma ruginită ce ţinea loc de încuietoare. Era o voce suavă, feminină, în total dezacord cu tonul autoritar ce solicita atenţie imediată.

― Pericol! Conform Rezoluţiei Europene numărul 2.05/779/2024, accesul în spaţiile repartizate creşterii suinelor se poate face numai purtând haine destinate special acestei activităţi. Încălcarea acestei rezoluţii reprezintă contravenţie şi se sancţionează cu o amendă de două sute de euro, plătibilă în şapte zile lucrătoare. Pericol!

Se întorsese brusc, dar în spatele său nu era nimeni. Mai-mai să răstoarne cu piciorul căldarea cu lături. Cine naiba vorbise? Avusese nevoie de câteva zeci de secunde pentru a face legătura între voce şi obiectul ce plutea liniştit în dreapta sa, pe care ajunsese aproape să îl ignore. După ce îşi revenise puţin din uluire, pe Mardale îl pufnise râsul. Oare auzise bine? Haine speciale pentru dat de mâncare la porci? Madam, cine a mai pomenit o asemenea gogomănie? Trebuia să fie un soi de farsă, cu siguranţă. În ciuda faptului că drona îşi repetase mesajul ca un disc de pick-up stricat, bărbatul intrase în cocină cu căldarea plină de lături balansându-se în toate direcţiile. Porcilor le era foame, iar lui îi era sete. Doamne, ce sete îi mai era! Nu avea timp pentru prostii.

Ziua următoare, însă, în aceeaşi mocirlă din faţa porţii sale, oprise o altă maşină, având de această dată portiera din faţă gravată cu litere mari şi verzi: Garda de Mediu. Cei doi inspectori, un bărbat şi o femeie, nu aveau chef de farse. Veniseră să-i dea viaţa peste cap. Să scotocească prin toate ungherele şi să îl tragă de mânecă atunci când ceva nu le convenea. Şi se dovedise că nu le convenea aproape nimic. Nu doar în cocina porcilor, dar şi în hambare, în cotineaţa găinilor, în livadă, până şi în cuştile celor trei câini pe care Mardale uita să îi hrănească. Apoi începuseră să solicite hârtii: autorizaţii, certificate de vaccinare, dovada ultimei deparazitări şi tot aşa. De unele dintre ele Mardale nici nu auzise vreodată. Stătea în curte scărpinându-şi buricul, în timp ce inspectorii dădeau din cap cu gravitate, în tandem. Nu era bine deloc. Amenda trebuia, într-adevăr, plătită, iar gospodăria trebuia să sufere modificări structurale pentru a se putea alinia noilor norme europeane. Ne vom întoarce, i-a transmis femeia, privind cu subînţeles spre dronă.
Lucrurile nu se opriseră acolo. După ce tăcuse zile întregi, drona îşi descoperise brusc apetitul pentru trăncăneală. Măcar să fi zis ceva simpatic, însă tot ce făcea era să observe şi să numească lucruri care nu-i erau pe plac. Mardale o poreclise Ştirba. Când era mic, avusese o mătuşă foarte bătrână ce vorbea încontinuu, afişându-şi gingiile parţial populate de dinţi. Pălăvrăgea şi îl trăgea de obraji atât de tare de-i dădeau lacrimile. Pentru că observase cât de mult îi plac bomboanele cu aromă de mentă, Mardale avea mereu câteva prin buzunare când o vizita, în speranţa că îi va rămâne vreuna în gât. Bătrâna şi le îndesa cu lăcomie în gură, dar continua să vorbească, saliva ei uleioasă picurându-i pe creştet. Doamne, cât de mult o urâse! Se bucurase sincer când aflase că se prăpădise. „A murit”, îi spusese tatălui său când acesta din urmă îl găsise beat, prăvălit lângă butoiul cu vin din pivniţă. „Ştirba a murit, taică, e o minune dată naibii.”

Desigur, Mardale nu luase toate ameninţările în serios chiar imediat. A fost nevoie de încă o vizită a Gărzii de Mediu, una din partea Autorităţii Fitosanitare şi două ale unei comisii organizate de Primărie. Când trăsese linia, constatase că plătise pe amenzi o parte semnificativă din banii primiţi de la bărbatul cu ochelari de soare. Buzunarele i se goliseră cu o viteză înspăimântătoare. Trebuia să facă ceva.
Prima sa idee fusese să arunce în dronă cu diverse obiecte, în speranţa că o va alunga. Mai întâi o farfurie, dar dispozitivul fandase elegant, avertizându-l cu voce fermă că tentativa de distrugere încălca flagrant clauzele contractuale. Urmaseră un scaun, un ciocan, o floare cu tot cu glastră, lama unei coase, şi apoi menghina, care suferise stricăciuni iremediabile la contactul cu zidul casei. Nu avea nevoie, oricum, de sculele alea vechi, moştenite de la babacul! Din păcate, drona rămăsese pe poziţii. La propriu. Chiar şi când reuşise să o atingă, nu făcuse altceva decât să se rotească uşor în zbor şi să îşi vadă mai departe de critici.

A doua idee fusese să îl contacteze pe individul care adusese pe capul său această urgie. Bărbatul se arătase cu totul şi cu totul îndurerat de situaţia creată. Înţelegea poziţia lui Mardale, absolut, deşi îl contraria faptul că acesta nu reuşise să descopere şi latura pozitivă a cooperării cu drona. El ar fi putut să o ia oricând înapoi, numai că aceasta presupunea returnarea sumelor compensatorii deja plătite. Mardale înghiţise în sec şi întrerupsese convorbirea.

Nefiind un izvor nesecat de idei, nu durase mult până când resemnarea pusese stăpânire pe Mardale. Mai ales după ce observase că oamenii, consătenii alături de care trăise toată viaţa, începuseră să îl evite. Bârfa circula prin localităţile mici cu viteza luminii, aşa că, până mai ieri o curiozitate locală, drona devenise un simbol de rău augur, un spectru primejdios de care era mai convenabil să fugi mâncând pământul. Nimeni nu dorea controale şi inspecţii pe capul său, mai ales atunci când obişnuia să ascundă lucruri sensibile sub preş. Iar în micul sat, mulţi oameni ascundeau scheleţi sub pragul casei.

Ce era de făcut, aşadar? Mardale îşi călcase pe inimă şi lărgise ţarcul găinilor, cumpărase hrană de calitate superioară de la magazinele specializate şi vânduse unul dintre porci unui vecin. Cel rămas se bucura acum de un nivel de confort mai mare decât avuseseră Mardale şi fraţii lui în copilărie. Trocul sclipea, paiele erau noi, iar apa limpede. Îşi călcase încă o dată pe inimă şi dăduse pomii fructiferi cu var, tăiase corzile neproductive ale viţei-de-vie, ridicase un nou staul din lemn pentru viţică şi plătise o firmă să care din curte butoaiele vechi de ierbicide şi celelalte gunoaie strânse în decursul anilor. Îşi cumpărase până şi o salopetă oranj fosforescent cu care se îmbrăca numai atunci când intra în ogradă. Îi venea greu, strângea din dinţi de fiecare dată când îşi trecea bretelele peste umeri, dar nu avea ce face. Drona stătea cu bunghiul pe el.

Cu toate acestea, eforturile sale erau în van. Departe de a fi îmbunată, drona se ambiţiona să îi găsească nod în papură ca un tartor. Parcă simţise că nu o suportă de nicio culoare şi nu renunţa la nicio ocazie pentru a-i face observaţie şi a-l ameninţa cu noi şi noi controale. „Pericol!”, începea vocea de matroană intransigentă. „Pericol!, structura de rezistenţă a locuinţei trebuie verificată.” „Pericol!, hrana găinilor este contaminată.” „Pericol!, unul dintre câini are glezna luxată.” „Pericol!, fungicidul folosit are concentraţie prea mare sau prea mică şi toată cultura de roşii a fost năpădită de coropişniţe.” Sau de molii. Sau de omizi. Întotdeauna trebuia să existe o problemă mai mică sau mai mare. „Până când?”, se întreba Mardale posomorât, stând aplecat deasupra paharului cu rachiu băut pe jumătate. „Până când poate un om să îşi tot calce pe inimă?”

Răspunsul nu întârziase prea mult. Când să plece spre casă, Mardale fusese oprit de proprietarul barului, un om mătăhălos căruia îi lipsea o ureche. Acesta încercase să se poziţioneze cât mai departe posibil de locul unde plutea Ştirba şi îi spusese cu voce joasă:
― Îmi pare rău, Mardale. Îmi placi, să ştii. Ai fost un client, vorba vine, de aur. Dar nu pot să te mai primesc să bei la mine la local. Dacă scapi de problemă… Făcuse un gest discret cu bărbia în sus. Dacă scapi, te aştept înapoi, dar altfel nu mai pot să risc. Mă înţelegi…
Mardale înţelegea, cum să nu înţeleagă? Îi strânsese mâna proprietarului şi luase pe datorie trei sticle de vodcă. Odată ajuns acasă, se apucase vârtos de băut, pahar după pahar. Fusese un om bun, nu-i aşa? Nu supărase niciodată pe nimeni. Ce dacă mai băuse uneori? Toţi bărbaţii beau, că de-aia sunt bărbaţi. Şi babacul băuse la vremea lui, de erau nevoiţi copiii să îl ridice dimineaţa din şanţ. Dar nu suferise asemenea ocară, sub nicio formă. Nu ajunsese un paria şi un proscris de care să se ferească toată lumea de parcă ar fi ciumat.

Când începuse să îi vâjâie capul, Mardale mersese în şopron, de unde luase câteva piroane şi ciocanul cel greu. Intrase cu ele în chicineta ce servea drept spaţiu pentru gătit. Drona îi urmase îndeaproape paşii legănaţi, de om beat. Când o văzuse intrând în chicinetă, plutind imediat sub tavanul jos, se repezise să încuie singura uşă. Cheia scrâşnise îngrozitor, nu o mai folosise de ani buni. Apoi ridicase tăblia mesei vechi, picioarele ei descleiate căzând unul peste altul. Fixase cu mâini tremurătoare tăblia în dreptul ferestrei şi o blocase acolo cu ajutorul piroanelor. Când lovise cu ciocanul, simţise că îi tremură creierul în cap, dar meritase. „Tu şi cu mine acum, scumpo”, gândise Mardale, înainte să rotească butonul aragazului, fără să aprindă flacăra. Gazul metan ţâşnise cu un şuierat subţire. „Tu şi cu mine, până la capăt.”
Atunci începuse Ştirba să o ia razna. Se colorase toată în roşu şi albastru şi începuse să se rotească în jurul cămăruţei, strigând din toţi bojocii ca nimeni, vezi Doamne, să nu folosească dispozitive electrice şi electronice.

― Bun sfatul, rânji Mardale, scurgând ultimele picături de pe fundul sticlei de vodcă. Păcat că a venit un pic prea târziu, nu crezi?
Drona nu îl băgă în seamă, ocupată să repete acelaşi mesaj tembel, dar Mardale era convins că îl auzise. Nenorocitei îi era frică de moarte, pesemne. Măcar el o să ajungă pe lumea cealaltă cu conştiinţa curată, dar ea o să sfârşească în iadul roboţilor. Totul se va termina într-o secundă, îşi zise, strâmbând din nas, şi aprinse bricheta.

Lumea se destrămă instantaneu într-o explozie de lumină şi zgomot din care nu putea să priceapă nimic. Bulgări încinşi îi zburau prin cap. Totul se cutremura şi urla. Durerea era imposibil de intensă, o bilă de foc ce îl înghiţea în totalitate. Apoi întunericul începu să se lase peste toate, definitiv, atotcuprinzător. Înainte, însă, ca ultima făclie să se stingă, un sunet pulsă către el din neantul tot mai prezent. O voce hârâită, inconfundabilă. Cu cea din urmă fărâmă de conştiinţă, Mardale recunoscu vocea mătuşii sale de mult dispărută. Ştirba spunea:
― Pericol! Conform Rezoluţiei Europene 3R22/2025, distrugerea sau tentativa de distrugere a echipamentelor de monitorizare voluntar acceptate reprezintă infracţiune şi se pedepseşte conform legii. Şi să te ia dracu’, Mardale, cu bomboanele tale de mentă cu tot!

Publicat în fanzinul ArtZONE SF nr.5