De-a v-aţi ascunselea

Pentru Khan, sfârșitul lumii a venit într-o zi de miercuri, fix la şapte patruzeci şi cinci dimineața. Aştepta, ca de obicei, în stația de autobuz, să meargă la muncă. Se trezise brusc, cu doar un sfert de ceas înainte, așa că gândurile încă nu i se așezaseră cum trebuie în minte. În starea în care se afla, activitățile de rutină precum încheiatul la șireturi îl ajutau să se concentreze mai bine. În plus, avusese din nou visul. Apărea o siluetă care întindea braţele spre el și îi spunea ceva ce nu reușea să înțeleagă. Nu o distingea prea bine, dar în acelaşi timp i se părea foarte cunoscută. Celelalte detalii din vis erau surprinzător de clare: lumina lumânărilor, un altar vechi cu statuile vechilor zei și un ușor miros de ierburi parfumate arse. În ultima lună visase de cel puțin zece ori același lucru, fără să se schimbe ceva.
Privea cu jind către încălțări dar nu prea mai simțea dorința să se aplece şi să lege şireturile pentru că în fața lui se afla o roșcată veritabilă, cu ochi aproape ireal de verzi și cu picioare ce l-ar fi scos din minți chiar și pe bătrânul Khay, de care se despărţise, parcă de o veşnicie. Pentru câteva zeci de secunde, Khan se abandonă plăcerii de a-i admira picioarele interminabile, de un alb ce-i amintea de fildeș.

Autobuzul tot nu se vedea. Cu un oftat adânc abandonă plăcuta îndeletnicire și hotărî să acorde atenția cuvenită șireturilor. Prelungi cât putu de mult momentul legării capetelor de şnur care îi țineau încălțările. Ceva mai presus de el îl făcu să ridice privirea spre picioarele roșcatei. Nu mai erau acolo.
S-ar fi ridicat să strige cât putea de tare: „Hei, care mi-ați luat roșcata?”

Evident, se abținuse, pentru că, în același timp, realizase că nu doar femeia dispăruse, ci și ceilalți călători care erau în stație. Autobuzul nu venise și nici nu auzise să fi oprit vreo mașină cât el era concentrat pe afurisitele de șireturi. În același timp se simțea ridicol, dar era conștient că acolo se întâmplase ceva. Aproape că își dorea să apară de undeva un individ zâmbitor cu o cameră video care să îi spună că era protagonistul unei farse la Camera Ascunsă! Ce-i drept, ar fi avut ce să filmeze.

Khan a rămas așa câteva minute privind ușor zăpăcit în jur. Spera că apariția autobuzului care doar ce se apropia de stație să îl aducă la realitate.

Autobuzul însă a trecut încet mai departe, fără să oprească, așa că a putut vedea lesne că pe locul șoferului nu era nimeni şi nici călători nu erau. Când a ajuns în capătul străzii, în loc să vireze spre stânga, după cum era traseul, mașina merse drept înainte, până intră într-un stâlp de iluminat. Se opri cu un pufăit, mult zgomot și aburi din radiatorul spart.

„Visez…” fu începutul unui gând, care nu a mai avut timp să se termine. Mașini scăpate de sub control se izbeau unele de altele sau de clădiri, oprindu-se până la urmă în trosnete de tablă sfărâmată. Abia când o mașină trecu la vreo treizeci de centimetri de el și se lovi cu forță de clădirea Universității realiză că totul era cât se poate de real. Trosnetele flăcărilor care cuprindeau lacome pavilionul din lemn de la intrarea principală îl făcură să înțeleagă realitatea.

Khan se îndreptă nehotărât, pe jos, spre centrul orașului, privind atent în jur. Străzile pustii l-au convins repede de un adevăr incontestabil pe care îl simțise, dar negase: era singur, cel puțin în această parte a orașului. Mintea lucra la un scenariu care puteau părea aproape un clișeu: o armă tăcută, insidioasă, ucisese ființele vii, lăsând toate celelalte lucruri neatinse. Arma pe care o visează, în taină, orice dictator, dar nu o recunoaște niciodată.

Nedumerirea creştea: „De ce toată lumea a dispărut și eu nu?”; abia târziu, spre seară, obosit, plin de praf și însetat, după ce se lămurise că în tot orașul nu mai era nici un suflet viu, Khan se îndreptă spre casă, pregătindu-se pentru cea mai stranie noapte din viața sa. Nu se simțea capabil să gândească, să găsească o explicație rațională. După ce bău o cană de apă, se aruncă în pat, cu intenția să doarmă măcar pentru câteva ore. Spera că se va trezi ca după un coșmar prelungit şi lucrurile vor reveni la normal. Nu era obișnuit să vadă orașul așa, întunecat și fără viață. Ultimele incendii se stinseseră, de la sine, în cursul serii și totul era învăluit în beznă.

Se trezi cu voinţa să meargă prin oraşul pustiu. Simțea că trebuie să ajungă undeva, dar nu știa unde. Era o noapte fără lună, și lumina stelelor era insuficientă. Regreta că nu era fumător, fiindcă ar fi avut prin buzunare o cutie de chibrituri sau o brichetă. Lumina unui stâlp se aprinse pentru câteva secunde, pentru ca apoi să se stingă definitiv. Suficient pentru Khan să observe că se afla lângă Turnul Nou, cel mai înalt punct din oraș, construit după ce Turnul Vechi devenise muzeu. În minte i se născu un nou gând: „Poate că mai este cineva ca mine. De acolo, din turn, aș putea să văd pe oricine ar fi avut o lumină la îndemână”.
Surescitat, Khan sui în fugă treptele. Când ajuse sus, cu respirația tăiată, privi în jur. Întuneric peste tot… Ba nu, undeva aproape de barieră, o lumină pâlpâia slab. O iluzie? Nu, acolo chiar era o luminiță. Slabă, ca o năzărire, gata să se stingă în orice clipă, dar era. Își întipări bine în minte locul și, după ce coborî din turn, porni în fugă spre ea, de teamă să nu se stingă și să nu o mai găsească.

„Cât să mai fie până ajung? Mai am puţin”, repeta într-una. Născut și crescut în oraș, abia acum își dădea seama că erau străzi unde nu ajunsese niciodată.

Ca în multe alte părți ale orașului. Porțiuni întregi din el îi erau necunoscute și misterioase, iar acum le căuta pentru prima oară, în cea mai întunecată noapte, numai datorită acestei întâmplări…
Străbătu străduță după străduță și, când să ajungă aproape de barieră, se opri. Lumina venea dintr-un templu mic de lemn, care, înfruntând, nu se știe cum, valul construcțiilor și modernizărilor de tot felul, rezistase uitat de vremuri între clădirile din beton.

Khan intră, înfiorat dintr-o dată, fără să știe de ce, simțind prin toți porii că imaginile și mirosul de ierburi arse pe care le simțea îi erau foarte familiare, dar încă nu reușea să își amintească de unde. Templul era pustiu și lumânarea aprinsă de lângă fereastră construia în jur umbre tremurătoare. Se apropie încet… Lumina lumânării pâlpâia tot mai slab, ca și cum ar fi fost pe cale să se stingă. Statuile vechilor zei păreau că se mișcă ușor și îl îndemnau să se apropie. Mai făcu un pas și de după o coloană se ivi bătrânul Khay, zâmbitor, cu părul alb ca neaua, ochi albaștri și brațe deschise, primitoare:
― M-ai găsit, în sfârșit!
Uluit, Khan vru să zică ceva, să-l întrebe, dar bătrânul i-o luă înainte.
― Acum e rândul tău să te ascunzi și eu să recreez lumea!

Publicat în fanzinul ArtZONE SF nr.5