Laverne, în noapte

În camera de interogatoriu intră un bărbat înalt, îmbrăcat într-un palton lung ca al unui cioclu. Nemulţumirea i se citea pe faţă. Cutele pielii de deasupra rădăcinii nasului formau un unghi ascuţit cu vârful în jos. Era indispus de faptul că fusese convocat la secția numărul cinci din Rindollo, la oră târzie.
– Ai venit să mă descoși, domnule Crouch? întrebă interogatul cu mâinile legate la spate.
– Am venit, domnule Benjamin, pentru că ai intrat prin efracție în casa lui Leverne White.

Suspectul presupunea că interogatoriul avea să degenereze, după cum inspectorul își dăduse jos paltonul și îşi suflecase manșetele cămășii boțite. Se lipi de speteaza scaunului în care fusese abandonat trei sferturi de ceas, gata să se apere, dar metoda de interogare folosită de inspector aducea mai mult cu înţepătura unei viespi fară ac, ori cu muşcătura unui vipere fără colţi, cel puţin atunci, la început.
– Bineînțeles că sunt vinovat, continuă Benjamin. În ochii voștri toți suntem vinovați!
– Nu te-am mai văzut până acum. Ești din gașca lui Boyle?
– Fratele meu este. Eu n-am nici o legătură!

Blade Crouch aprecie încercarea tânărului de a părea sincer, dar până nu-i testa limitele, nu putea trage concluzii.
– Da, da, da, spuse nepăsător inspectorul.
– Ca să știi, n-am intrat prin efracție, m-am trezit acolo.
– Atunci pentru ce te-au arestat colegii mei? Nu pentru furt? Doar n-o să-mi spui că ai uitat de pergamentul găsit în buzunar.
– Să fie clar, insistă cel reţinut, când m-am trezit pe podea, în cameră…
– Îmi poţi descrie încăperea te rog?
– Pff, era înaltă… Pe pereţi erau cărţi, multe cărţi. Pe jos era un covor mare şi roşu, ce-i drept, cam prăfuit. Cred că era rotund. Avea un însemn ciudat ţesut în el, nu l-am reţinut.
– Era o pentagramă.
– Ăă…
– Continuă.

– Din tavan părea că ploua cu lumină. Tare ciudat. Licurici galbeni coborau şi se topeau deasupra capului meu. Am văzut şi un glob pământesc vechi, biroul, nişte obiecte ciudate din alamă, probabil un telescop mic şi o busolă şi mai era o vitrină cu un craniu în ea.
– Un craniu de himeră.
– Adică?
– Ţi-au scăpat multe ciudăţenii, dar din ce-ai descris pot spune c-ai văzut destule. Pe urmă ce-ai făcut?
– M-am pipăit să văd dacă sunt întreg. Abia atunci când am băgat mâna în buzunar şi am dat de pergament, am început să-l citesc când…

– Când a dat Leverne peste tine. Te-a închis în birou, iar el a fugit în dormitor să sune la poliţie. După ce a sunat, a auzit un zgomot ciudat din cameră, mai exact, din dulapul închis chiar de el cu cheia. Când l-a deschis, ai căzut peste el şi amândoi v-aţi lovit destul de rău. Când poliţia a intrat în casă, Leverne îşi revenise de ceva vreme. I-a condus la tine. Erai încă întins pe jos. Spune-mi, cum se face că odată ce ai fost închis în biroul lui, buf, ai apărut într-un dulap care se putea închide doar din afară? Pare un număr bun de magie.
– Nu pot să explic.
– Dacă n-ar fi fost vorba de casa lui Leverne White, membru al consiliului orăşenesc, aş fi considerat apariția ta, dintr-un loc în altul, un lucru straniu. Vezi tu, casa domnului White nu este una oarecare. Are peste tot sisteme de protecție împotriva puterilor piticilor, garguilor, hallequinilor, sprigganilor şi vârcolacilor; dar mai ales în biroul lui, exact unde ai aterizat. Ştiai că doar oamenii pot avea o şansă pentru ca nu au puteri? Nu eşti o excepţie, te-am verificat. Eşti doar un golan care a reuşit să enervezi toată secţia cinci cu mica sa scamatorie. Cum ai reuşit?
– Nu știu, jur. Pur și simplu m-am trezit acolo.

Suspectul nu mai apucase să rostească vreun un cuvânt. Pumnul bine strâns al inspectorului îi lovi obrazul cu boxul rece pe care-l purta ascuns în buzunar.
– Să nu mai pronunți cuvintele alea! se răsti Blade la el. Nu te mai ascunde. Spune, ce eşti? Cu cine lucrezi? Ce căutai în casă?!
– Nimic. Spun adevărul!

Tânărul vorbea cu dificultate. Putea simţi cu limba fragmentele ascuţite ale dinţilor care încă nu-i căzuseră şi gustul metalic al sângelui, poate chiar al boxului.
– Ești sigur? Inspectorul îl lovise din nou, de data aceasta în stomac. Reflexul de vomă se întrepătrunse cu durerea arzătoare care-i umpluse abdomenul şi care coborâse, preţ de câteva clipe, spre picioare.

Deşi era abuzat de cel care reprezenta legea şi dreptatea, Benjamin găsise ceva amuzant în tot acel interogatoriu. Începu să râdă, destul de nefiresc pentru unul în situaţia sa.
– Te-a gâdilat? îl întrebă inspectorul în batjocură.
– Ţi s-a dus vestea în tot oraşul, ca o miasmă de putreziciune. Pe străzi se spunea că dacă eşti prins de copoii din Rindollo, îţi vei dori cu ardoare, mai întâi, să nu ajungi la secţia cinci şi, apoi, să nu pici pe mâna lui Blade Crouch.
– Ghinion.

Inspectorul Crouch ar fi vrut să mai continue. Pentru el un interogatoriu se termina fie când suspecţii erau roșii din cap până în picioare, cu feţele strivite asemenea fructelor coapte şi terciuite, fie rezumându-se să ia notițe, atunci când erau cooperanți. De data aceasta Blade nu apucă să-şi ducă tortura la capăt. În sala de interogatoriu intră şeful său, Harvey Ironfist, un pitican lat în umeri, pântecos, cu barba lungă și deasă, cu părul prins în coadă.

– Ţi-ai făcut datoria Crouch, spuse piticanul. Băiatul trebuie eliberat. Nu avem suficiente dovezi.
– Mai aveam puţin, răspunse printre buze inspectorul.
– Nu mă întărâta. Scamatoria lui rămâne, pentru moment, doar o… scamatorie. Este liber până la apariţia altor probe.
– Un golan…
Deşi piticania vorbea cu Blade, îl privea insistent pe Benjamin.
– Îl avem în sistem. Ştim totul despre el. Dacă trage o băşină, vom afla numaidecât unde şi când a tras-o, iar dacă este zgomotoasă îl aducem înapoi şi poţi continua de unde ai rămas. Băiete, crezi că te poţi abţine?
– Pot, spuse suspectul, dar să fie clar, sunt nevinovat. Citeşte-mi pe buze: M-AM TREZIT ACOLO.
– Nu, nu, tu să fii atent, iar piticul rosti, la rându-i, rar şi apăsat: IEŞI AFARĂ SĂ TE CUREŢE ASISTENTA ŞI NU MĂ ENERVA.

În urma băiatului, Harvey îl opri pe Blade să-i vorbească despre caz. Era o anchetă plină de lacune sau, după cum l-ar descrie piticii, o situaţie care îţi provoacă mâncărimi, la propriu. În cazul lui şi al piticilor mai sensibili, orice lucru sau eveniment care era sărac în indicii sau care tăinuia anumite detalii lua forma unui prurit somatizat care putea cuprindea coatele şi ceafa. Acum Harvey se scărpina intens, semn că ceva îi zgândărise instinctul piticesc. Treaba nu miroasea a bine.


Prin gâtul îngust al clepsidrei se scursese ceva timp. Blade şi Harvey parcă uitaseră de secţia din afara camerei, până când, unul dintre piticii care lucrau în tura de noapte dădu cu uşa de perete. Cu ochii mari cât cepele şi comisurile gurii căzute, piticul reuşi să transmită veştile primite de la colegii aflaţi pe teren.
– Au sunat de la casa White, spuse panicat. Au auzit un pocnet din interior şi când au intrat să verifice, Leverne era întins pe podea.
– Cum adică? întrebă piticul şef. Ce-au văzut?
– Arăta de parcă un căpcăun îşi stinse ţigara în găvanele lui. Mi-au cerut: „Du-te şi adu-l pe inspectorul Blade, imediat“. Ce era să le spun?
– Ai auzit, îi spuse Harvey, inspectorului. Marş la muncă. Fi-mi-ar silă! Noaptea asta devine din ce în ce mai nebună.

Lumea se agita în toată secţia de poliţie, ca muştele în jurul unui hoit. Numai Blade Crouch părea atins de o acalmie nefirească. După felul cum îşi luase paltonul pe el, cum îşi aranjase gulerul şi cum păşise afară, cu mâinile în buzunar, fără se se grăbească, nu dădea impresia că tocmai ce avusese loc o crimă importantă. Deloc. Blade ştia că în orice moment iţele acestui caz s-ar fi răsfirat în toate direcţie dacă începea să dea ordine ca un disperat, să se agite şi să stârnească panica printre colegii lui. Inspectorul avea propria metodă de a intra în starea necesară pentru a rezolva cu succes o anchetă, fără să pară că transpiră nici măcar un pic. Aceea era metoda lui Blade Crouch şi nimeni nu-i putea contesta eficienţa.


– Au! spuse Beny printre dinţii sparţi. Asistentei nu-i păsa că-l durea. Ea îşi făcea doar treaba. Le dădea medicamente, îi bandaja, îi cosea sau le ştergea sângele, dar femeia părea impasibilă la evenimentele care se petreceau la „Circa cinci“. Impresia generală îl ducea cu gândul la un fel de tipar, acela că deşi existau multe maici antrenate pentru a da ajutor medical, poliţia prefera să aibă în subordine pe cineva cu sânge rece, dar care tace şi face. Cineva asemeni lor. Cine o putea învinovăţi? Până la urmă, banii erau tot bani, iar o protecţie în plus din partea copoilor, nu strica nimănui.

După ce-l îngrijise, Benjamin primise şi un tichet cu o sumă de bani, ruşinos de mică, aproape infimă, pentru vătămarea pricinuită în timpul anchetei. Legea din Rindollo îi favoriza pe poliţişti de ani buni, însă după încercări lungi de a mai calma spiritele din oraş, a celor puşi pe harţă şi gata să înceapă un conflict direct cu forţele de ordine, noul primarul a întins un… deget de ajutor, dar suficient de lung pentru ca echilibrul fragil să-şi păstreze centrul de grautate stabil. O mizerie, îşi spuse Benjamin văzând suma imprimată pe hârtie. Dezgustul şi dezamăgirea i se puteau citi pe faţă. Într-un fel, aceleaşi trăiri se puteau citi şi pe chipul asistentei. Cine ştie ce motive avea. De păsat, cu siguranţă nu-i pasa de el.
Benjamin ieşi din secţie şi porni pe un drum cunoscut, printre blocuri şi alei înguste, departe de ochii bănuitori sau a celor care-l cunoşteau. „Şleahta păduchilor“ cum mai erau ei numiţi, fraţii, fii, taţii, colegii şi colaboratorii criminalilor înregistraţi în sistem.

Înjură. A trebuit să se îndepărteze destul de mult de „Circa cinci“ pentru a-şi putea elibera sentimentele. Ar fi urlat, din fundul plămânilor, dacă faţa nu l-ar fi durut atât de tare şi dacă prin maţe nu i-ar mai fi dat târcoale fantoma pumnului lui Blade.

Se opri la capătul unei alei luminate doar de un stâlp de beton a căruia armătură metalică i se putea vedea ca o carie neagră săpată-ntr-un dinte imaculat. Îi veni să verse. Nu ştia ce-i provoca reflexul; bătaia primită ori mirosul înţepător al ghenei aflate la câţiva paşi în spatele lui. Nu mai conta. Icni şi se chirci, ţinându-se de abdomen.
– Drace…
Se şterse la gură şi-şi îndreptă spatele. Întinse o mână spre peretele celei mai apropiate clădiri. Era ameţit, mai ceva ca atunci când băuse prima oară cu frate-su. Era un moment de sărbătoare. Gaşca lui Boyle îi curtase fratele, cu succes.

Trebuia însă să-şi ţină echilibrul şi să ajungă acasă. Respiră de câteva ori aerul rău al aleii, dar nu avu un efect special asupra lui. Atunci îşi aduse aminte. Căută prin buzunare, iar în cel de la spate găsi o ţigară turtită. Trebuia s-o aprindă. Pantalonii lui mai aveau secrete. Un fermoar ascuns în interiorul altui buzunar. Acolo ţinea bani sau pastile de contrabandă pe care le obţinea cu uşurinţă de la fratele său, dar şi chibrituri de carton care puteau încăpea în spaţiul îngust. Îşi aprinse ţigara şi trase din ea de câteva ori. Părea că-şi mai revine, că gustul de vomă era spălat de cel de gudron. Bun, acum era gata să plece, dar un huruit urât, venit dinspre ghenă, îi întoarse capul mai ceva ca al unei bufniţe. Ochii i se căscară aidoma.
– Cine-i?

Un geamăt de om chinuit străbătu aleea. Cu o mână la burtă şi cealaltă pe zidul clădirii, se apropie. Geamătul nu încetă. Nici nu crescuse într-o jale dornică de atenţie.
– Cine-i? repetă Benjamin, dar mai moale.
Nu primise răspuns, dar ajunse destul de aproape pentru a-şi da seama că suferindul era un bărbat, probabil fumător şi el. O răguşeală specifică şi tusea îi trăda obiceiul prost. Mai erau câţiva paşi până îl putea vedea.

O mână. Străinul îşi scoase braţul palid la lumină. Benjamin, se trase înapoi. Faţa chinuită a bărbatului din spatele pubelei semăna izbitor cu cea a lui Leverne White. Dar nu putea să fie el. Îl ştia acasă, în grija poliţiei sau cel puţin aşa crezuse.

Benjamin se împiedică. Se târî câţiva metri. Ţigara încă mai era prinsă între degetele sale. Cu inima la gât şi ochii înlăcrimaţi ca urmare a efectelor secundare ale medicamentelor primite la secţia de poliţie, izbuti să mai spună un „hei“ lipsit de forţă. Spre surprinderea lui, ceva îi răspunse. Suferindul dispăruse, dar din întuneric ieşise un şobolan mare şi slinos care îi revoltă din nou stomacul. Benjamin se trase un pas înapoi. Poate doar i se păruse, Levern nu avea cum să fie acolo şi nici cum să se transforme în şobolan.
– Medicamentele astea, te fac de cap.

Se ridică, dar nu plecă. Rămăsese pentru câteva secunde să privească creatura care îi stârnise teama. Ciudat, şobolanul nu o luă la fugă. De fapt dădea dovadă de îndrăzneală, adulmecând aerul şi pe Beny.
Bărbatul făcu un pas în faţă, apoi scoase un sunet ca şi când s-ar fi răstit la o creatură mai mare.

Șobolanul nu se sperie. Sfidarea din privirea lui era peste cea a unui animal, chiar şi unul scârbos. Parcă îl revedea pe Laverne. Halucina? Trebuia să fi fost tot medicamentele. Atunci, Benjamin îşi testă percepţia asupra realităţii. Trase puternic din ţigară, păşi spre şobolan şi-l călcă fără remuşcări. Se aplecă fără să ia piciorul de pe el şi îşi stinse ţigara fix pe ochii aceia sticloşi şi sfidători, lăsând în locul lor două găvane arse şi întunecate ca o noapte fără stele. Animalul rămase acolo, la fel şi chiştocul deformat, arma crimei sale.

Publicat în fanzinul ArtZONE SF nr.5

Mircea Ştefan CĂRBUNARU

A debutat literar în anul 2021 în primul număr al Fanzinului ArtZONE. De atunci a publicat în numeroase reviste online și tipărite: Galaxia 42, Helion, UtopIQa, Revista CSF precum și în antologia „Boabe de Poveste” apărută la Editura Pavcon. În prezent lucrează ca medic rezident și are în pregătire un volum de proză scurtă cu texte din mai multe genuri literare: noir, mistery, horror și ficțiune istorică.

Related Posts

Ielele

Constantin mâna căruţa pe poteca îngustă de pământ bătătorit ce despărţea solele cultivate. Nu vedea mare lucru, dar ştia unde trebuia să ajungă. Din când în când lovea spinarea calului…

Elenctrica

Clădirea s-a scufundat brusc în tăcere. Atelierul de la parter nu mai zguduia pereții, iar birourile de la etaj s-au liniștit. Aflată la marginea orașului, ea susținea cu greu o…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fanzin ArtZONE SF

ArtZONE SF 7/2024

  • martie 25, 2024
  • 93 views
ArtZONE SF 7/2024

ArtZONE SF 6/2023

  • martie 25, 2024
  • 108 views
ArtZONE SF 6/2023

ArtZONE SF 5/2023

  • martie 25, 2024
  • 63 views
ArtZONE SF 5/2023

ArtZONE SF 4/2022

  • martie 25, 2024
  • 68 views
ArtZONE SF 4/2022

ArtZONE SF 3/2022

  • martie 25, 2024
  • 64 views
ArtZONE SF 3/2022

ArtZONE SF 2/2021

  • martie 25, 2024
  • 64 views
ArtZONE SF 2/2021

ArtZONE SF 1/2021

  • martie 20, 2024
  • 99 views
ArtZONE SF 1/2021