Trei ape

Flăcările focului proaspăt aprins aruncau scântei strălucitoare spre cerul înstelat. Noaptea aceea s-a dovedit a fi mai liniștită ca de obicei. Poate în urmă cu ceva ani ar fi visat la asta, însă acum liniștea nu însemna altceva decât moarte și colectori.

Bărbatul cu părul grizonant și început de barbă s-a ridicat de pe buturugă și și-a mijit ochii până ce au ajuns doar o linie subțire. Îi era dificil să vadă până pe celălalt mal, dar experiența l-a învățat că, uneori, liniștea nu era un semn bun.

A fost acolo când s-a întâmplat totul. Când oamenii o luaseră razna, când cerul s-a înroșit ca para focului și când sunetele metalice au acaparat orașele.
Toată nenorocirea a căzut peste omenire pe neașteptate. A avut noroc sau poate că nu greșea când spunea că urbea nu reprezenta un loc sigur.

Și-a luat toporul, așa cum obișnuia deja de atâta timp și, cu pași atenți, s-a îndreptat spre golful ascuns unde își ținea ancorate bărcile. Vântul adia ușor, fără să deranjeze prea tare frunzele copacilor care se întindeau deasupra capului său, iar apa era precum o oglindă.

I s-a pus un nod în stomac și stătea cu inima strânsă în timp ce se străduia să mai audă ceva, însă codrul n-a scos vreun sunet. Cel mai probabil colectorii își terminaseră deja treaba și au intrat înapoi, în depozitul din baraj.

Bărbatul a oftat adânc și s-a întors la foc. Voia să uite tot ceea ce vazuse, dar întâmplările îl bântuiau.
Cu aproape zece ani în urmă, pe la începutul verii, bărbatul își pregătea proviziile, așa cum o făcea în fiecare an, pentru a porni spre Trei Ape. O oază de liniște pe care a creat-o cu propriile sale mâini, în mijlocul pădurii.

Încărca duba care avea să-l ducă la munte, când a pornit prima sirenă în oraș. S-a oprit pentru o secundă din ceea ce făcea doar să observe cum, la câțiva metri distanță de el, două mașini s-au ciocnit frontal. Pe partea cealaltă a bulevardului, oamenii fugeau care încotro, isterici.

— Poate nu ar trebui să pleci… l-a sfătuit fiica sa în timp ce-i punea în brațe o cutie.
— Mhî, plec oricum!
— Lumea o ia razna, nu vezi? Nu ești normal! Chiar vrei să mori de unul singur în pădure?
Privind în urmă la ziua aceea, îl măcina că n-a luat-o cu el. Ar fi trebuit să insiste până ar fi convins-o, dar de unde să-și imagineze ce-i va aștepta?
Și-a turnat un pahar de pălincă îmbătrânită și s-a adâncit din nou în gânduri.

Lucrurile au luat-o razna la scurt timp după ce a ajuns în pădure. Tot atunci a văzut pentru prima oară colectorii. Niște mașinării gigantice nemaivăzute. Erau înalte cât un bloc cu patru etaje și se deplasau pe șenile. În partea frontală se evidențiau o înșiruire de fierăstraie electrice rotative cu ajutorul cărora sfârtecau totul în calea lor. Le-a numit simplu Colectori.

Îi observa de la distanță, fiindcă se afla pe drumul principal, iar colectorii undeva în vârful dealurilor. Spre norocul său, aceștia nu i-au înregistrat prezența.
În primele două săptămâni de când se instalase la locul său, liniștea pe care a așteptat-o cu atâtea ardoare a fost spulberată de primii vizitatori.

A auzit câteva focuri de armă și țipete venind de pe celălalt mal. Temător, a aruncat undița din mâini, a înșfăcat grabit toporul și și-a îndreptat pașii spre golful micuț care-i permitea să vadă dincolo de lac. Cineva se îndrepta înot spre el.

— Aici! a strigat, gândindu-se că omul poate avea nevoie de ajutor.
A regretat multe zile decizia luată.

Cel care a ieșit din apă, avea alte intenții. Gâfâia și îl privea direct în ochi. Apoi, privirea turbată i-a căzut pe vânatul care se perpelea deasupra focului. „Putem împărți…” i-a propus bătrânul, rămânând în gardă. Intrusul n-a vorbit. Arăta ca un animal sălbatic a cărui viață depindea de acea halcă de carne. „Întoarce-te de unde ai venit!” l-a îndemnat bătrânul pe un ton grav. De parcă nici nu l-ar fi auzit, bărbatul a țâșnit spre el urlând ca un nebun. S-a ferit, însă intrusul nu părea că vrea să renunțe. „Oprește-te!” l-a implorat. Străinul n-a vrut să-l asculte. S-a prins de haina lui cu intenția de a-l pune la pământ, însă bătrânul nu era atât de firav pe cât lăsa impresia. S-a răsucit și, cu o arcuire a brațului, tăişul a răpus atacatorul.
După incident, a încercat să-și contacteze familia, din nou fără niciun rezultat. Apoi, vocea dezarmantă a unui bărbat care răsuna din difuzorul radioului său, mic și vechi, rostise anunțul.

„Este sfârșitul! Nu știm de ce s-au pornit mașinăriile, însă un singur lucru pare clar. Nu există scăpare. Jumătate din populația planetei a fost anihilată. Nu mai avem timp! Nu mai avem unde să fugim! Puterile…”
Bătrânul a oprit radioul cu inima grea. Știa în adâncul lui că nu avea să-i mai vadă vreodată pe cei dragi. Și-a șters lacrimile din barbă cu dosul palmei și a încercat să o sune din nou pe fiica sa. Voia doar să-i audă vocea. Să-l mai certe măcar o dată și să-l cheme acasă.

„Abonatul apelat are telefonul închis sau nu se află în aria de acoperire a rețelei. Te rugăm să…”
A lăsat mobilul să-i cadă din mână și a rămas cu privirea în gol. Lacul și pădurea erau singurele care îl protejau de mașinăriile ucigașe, iar el… doar un martor al sfârșitului, fără drept de apel.

Publicat în fanzinul ArtZONE SF nr.5