Cursa de Yoshino

Mizuki aproape că ratase autobuzul spre Yoshino după ce se trezise cu jumătate de oră mai târziu decât își planificase. Se îmbrăcase în fugă, luându-și fularul moale și călduros, dar și rucsacul. Nu-l putea uita, era cel mai important. Lăsase pe plan secundar orice altceva, cum ar fi pieptănatul. Oricum avea să-și aranjeze părul la destinație. În bagaj își pusese doar cele necesare. Mai exact un lipstick, o oglindă de buzunar și cadoul mic și delicat pe care-l luase pentru verișoara sa, Kimiko. Era ziua ei de naștere, iar Mizuki își dorea tare mult să o surprindă de aceea se trezise cu noaptea în cap și, cu voia părinților, plecă singură, înainte de răsăritul soarelui.

Nu era prima dată când călătorea neînsoțită. Atunci când adulții n-o puteau duce în Yoshino, mergeau cu ea până la stația de autobuz, iar de acolo o încredințau șoferului. Distanța dintre satul ei și oraș nu era mare, de numai douăzeci de kilometri, iar zona districtuală care le cumprindea era una dintre cele mai liniștite din țară, așa că atunci când își lăsau fata singură pe drum știau că nimic rău nu se putea întâmpla.

Mizuki urcă în autobuz fluturând mâna spre tatăl său. Îl salută și pe șofer, numai că acesta nu-i răspunse. Când se uită mai bine, văzu că în faţa volanului se afla altcineva. Timidă, îl întrebă unde este domnul Watanabe. Urmă o pauză, apoi bărbatul îi răspunse.

– Hiro nu se simte bine. Și-a luat câteva zile libere. Eu îl voi înlocui până revine.
– Ăăă, bine… spuse Mizuki.
– Ia loc, curaj. Încă nu s-a crăpat de ziuă, iar pe serpentine vom face mai mult ca de obicei.
Omul îi zâmbi prietenos, iar Mizuki dădu aprobator din cap. Nu era prea matinală. Merse să-și ocupe locul, aşa cum îi recomandase şoferul. Dupa câțiva pași, întoarse privirea spre el, fără să știe din ce motiv. Bărbatului îi dispăruse zâmbetul plăcut de pe față. Din profil, arăta doar ca un om plictisit de viață, care-și petrecea viaţa făcând curse la ţară. Închise ușa autobuzului. Hardughia de metal, mai bâtrână ca Mizuki, porni gălăgioasă la drum. Fata își ocupă locul pe care-l prefera indiferent unde calătorea: a cincea pereche de scaune pe dreapta, scaunul de lângă fereastră.

Autobuzul nu era plin. De fapt, era aproape gol, asta dacă nu-l punea la socoteală pe șofer. În afară de ei, mai era un singur călător care dormea dus. Se afla vizavi de ea, la fereastra de pe partea stângă.
Lăsară stația în urmă. Luminile slabe din autobuz făceau ca întunericul de afară să pară și mai adânc, iar asta o făcea pe Mizuki să-și pună întrebarea dacă luase decizia corectă să plece cu noaptea-n cap, pentru a o surpinde pe Kimiko. Nu se putea răzgândi, era deja în drum spre Yoshino.

Mizuki se lăsă în scaun și expiră zgomotos. Nu considera că era un gest lipsit de respect. Până la urmă, cine o putea auzi? Bărbatul care dormea sau șoferul care se afla, hăt, în faţă? Chiar așa… În plus, zgomotul motorului acoperea orice sunet.

Fata privea pe geam pădurea, cu efectul ei hipnotic, care curgea dinaintea ochilor precum rola unui film cu același cadru care se repeta într-una. Simţea pleoapele grele. Într-un final cedă şi ațipi.

Se trezi atunci când mașina porni de pe loc, cu o smucitură. În autobuz urcaseră câțiva călători. Doi bătrâni și doi adulți. Bătrânii se așezaseră împreună, în față. Adulții stăteau unul în fața celuilalt, pe scaunele de pe partea stângă. Mizuki se frecă la ochi şi privi din nou pe fereastră. Încercă să recunoască locul, să nu fi trecut de stația aflată la intersecția dintre drumul care ducea spre orașul vecin și cel spre Yoshino, dar întunericul încă nu fugise din pădure. Ceasul de la mână arăta că trebuia să fie ziuă. Nedumerită, se ridică de pe scaun și se duse la șofer. Îl întrebă dacă au trecut de intersecție. La auzul vocii ei copilăroase, șoferul îi spuse doar atât:
– Nu-mi place să fiu deranjat când conduc. Vom ajunge în Yoshino cât de curând.

Bărbatul întoarse capul spre ea pentru o clipă. În toată troncăneala autobuzului, lui Mizuki i se păruse că aude un mecanism de rotație sau ceva care aducea cu un scârțâit mecanic. Omul i se părea schimbat. Fizionomia chipului său… Liniile feței îi deveniseră rigide, ascuțite, pielea stătea să-i plesnească datorită craniului colţuros. Șoferul o expedie din două vorbe.
– Du-te la locul tău scumpo și lasă-mă să-mi fac treaba. Vei ajunge-n Yoshino.
Mizuki nu mai zise nimic. Se dădu un pas înapoi, confuză și puţin speriată. Când pașii mărunți o purtau fără voie spre a cincea pereche de scaune de pe dreapta văzu chipurile pasagerilor. Bătrânii nu-i mai păreau simpli octogenari. Depășiseră cu mult cea mai vârstincă persoană din Japonia. Trecuseră chiar și de faza descompunerii. Pe cele două locuri, braț la braț, se aflau două schelete bine înfofolite care purtau podoabe capilare albe ce acopereau strălucirea fantomatică a oaselor imaculate.

Mizuki încremeni, iar bătrânii o priveau de dincolo de lume. Fata se ambiționă, se smulse din neclintire și merse mai departe, spre scaunul ei. Dar înainte să ia loc, își aruncă privirea și asupra adulților. Nici în cazul lor priveliștea nu era încântătoare. Unul dintre ei avea capul și mâinile complet înfășurate în feşe albe. Nu-și dăduse imediat seama datorită glugii pe care individul o avea pe cap. Al doilea nu era înfășurat. Aparent arăta normal, dar la o privire mai atentă se vedea că-i lipseau ochii, buzele şi nasul. Mizuki grăbi pasul. Ajunse la locul ei și odată ce atinse materialul scaunului își trase fularul peste ochi, așteptând ca grozăvia să treacă.

Vehiculul oprise din nou. Mizuki privi printre degete. Un urs vesel cu tichie de claun, o armată de licurici și un câine cu botul întors la ceafă urcară în autobuz. Toți luară loc, mai puțin licuricii care umpluseră habitaclul auster al mașinii, dându-i o notă festivă care se îndulcea tot mai tare cu cât mergeau mai departe, pentru că la următoarele opriri, personaje din ce în ce mai ciudate se alăturară petrecerii.
Tabloul era unul de pomină. Pe spatele ursului o familie de șoareci aprinsese un grătar. Bărbatul cu extremitățile înfășurate în feşe, ca o mumie, dansa cu două surori siameze, unite de la brâu în jos. Baloane roșii cu chipuri umane, unele chinuite de durere, altele angoasate sau furioase, se ciocneau unele de altele agitând roiurile de licurici. Câinele cu botul întors la ceafă fugărea un iepure cu un zâmbet mult prea uman, întins până la urechi. Pasagerul fără chip privea impasibil pe fereastră, în timp ce o familie formată din douăsprezece persoane vorbea tare și se simțea bine. Cea mai mică dintre ele de-abia dacă atingea genunchiul lui Mizuki, iar cea mai înaltă, un gigant, stătea cocoșată în spatele autobuzului. Când și când, uriașul întindea mâna în față, cam până la jumătatea vehiculului şi bătea palma cu unul sau altul dintre membrii familiei. Nici unul dintre frați nu arăta prea atrăgător. Cearcănele negre și adânci de pe chipurile lor se întindeau în jos, pe obraji, ca tatuajele nereușite ale unor pușcăriaşi, iar în ochi, pupilele jucau asemenea unor mingi de ping-pong. Chiar şi bătrânii cu chipurile scheletice se simțeau bine. Dansau în ritmul mulțimii, pe scaunele lor.

Grozăvia și distracţia lor depășeau cu mult puterea lui Mizuki de a-și imagina astfel de lucruri, pentru că, oricât ar fi încercat să găsească fărâma de umanitate din toată suflarea prezentă, nu o putea găsi. De aceea încercă să nu ia parte la dezmățul ciudățeniilor din jurul său. Își astupă urechile şi își acoperi ochii, dar cineva sau ceva o strigă pe nume și o invită să petreacă, până când, nemaiputând să îndure toată șarlatania care ieșise, parcă, din mintea bolnavă a unui desenator de manga, se ridică și strigă la șofer să oprească autobuzul. Petrecerea încetă. Toate fețele se întoarseră spre ea. Din privirile monștrilor înţelesese că era singura care nu dorea să fie fericită în dimineața aceea. Pentru a o intimida, ciudățeniile se strânseră în jurul ei până când înghițiră ultimul centimetru din spațiul personal al lui Mizuki. Fata ţipă, dădu din mâini, iar șoferul opri autobuzul și veni lângă ea. Se sperie văzându-l atât de aproape, dar el era colo s-o liniștească. Doar îi promisese că o va aduce în Yoshino și asta și făcuse.

După ce se liniștise, Mizuki, cu părul răvășit mai ceva ca atunci când plecase de acasă, privi în jur. În autobuz erau doar două persoane în afară de ea. Șoferul se-ntoarse la locul lui, iar bărbatul așezat vizavi abia ce se trezise din somn. Se făcuse ziuă de-a binelea, iar soarele își arunca jucăuș razele prin geamurile mașinii, direct pe fața ei.

– Am ajuns? întrebă nedumerită.
– Se pare că da, îi răspunse bărbatul care dormise tot drumul. Pari cam agitată. Ce s-a întâmplat?
– Nu știu, am ațipit. Cred că am avut un coșmar.
– Câți ani ai?
– Paisprezece. De ce mă-ntrebaţi?
– La fel mi s-a întâmplat și mie prima oară.
– Eu nu am avut până acum. Se poate întâmpla din nou?
– Dacă ai ghinion… eu m-am obișnuit cu ele.
Mizuki se gândi la cele auzite.

Bărbatul se ridică de pe scaun și înaintă pe culoar. Se întoarse spre ea.
– Pe cine vizitezi?
– Pe verișoara mea, Kimiko, este ziua ei. I-am adus un cadou.
– Păi, la mulți ani atunci. I-am promis prietenului meu că îl voi vizita în fiecare an de ziua lui şi uite că au trecut douăzeci de ani de când nu l-am mai văzut. Tare voiam să mă fi ținut de cuvânt. Ai grijă de cadou, doar n-o să i-l duci mototolit. Ah, spatele, am înţepenit, trebuie să plec. Mult noroc.

Când se afla pe treptele uşii fata strigă după el:
– Când ați scăpat de coșmaruri?
Bărbatul zâmbi şi îi spuse privind-o peste scaunele autobuzului:
– În dimineața asta.

El coborî şi şoferul închise uşile. În lumina dimineții, pasagerul părea că strălucește. Mizuki îl privi cum dispare printre oamenii aflați în stația din Yoshino. Se ridică și ea, ieșind pe culoar, dar nu mai apucă să coboare. Șoferul o ignorase total. Ȋn huruitul mașinii bărbatul trase de volan și întoarse autobuzul spre drumul împădurit şi plin de serpentine. Nimeni din afara autobuzului nu părea să-i vadă disperarea sau s-o audă țipând.

Publicat în fanzinul ArtZONE SF nr.6

Mircea Ştefan CĂRBUNARU

A debutat literar în anul 2021 în primul număr al Fanzinului ArtZONE. De atunci a publicat în numeroase reviste online și tipărite: Galaxia 42, Helion, UtopIQa, Revista CSF precum și în antologia „Boabe de Poveste” apărută la Editura Pavcon. În prezent lucrează ca medic rezident și are în pregătire un volum de proză scurtă cu texte din mai multe genuri literare: noir, mistery, horror și ficțiune istorică.

Related Posts

Ielele

Constantin mâna căruţa pe poteca îngustă de pământ bătătorit ce despărţea solele cultivate. Nu vedea mare lucru, dar ştia unde trebuia să ajungă. Din când în când lovea spinarea calului…

Elenctrica

Clădirea s-a scufundat brusc în tăcere. Atelierul de la parter nu mai zguduia pereții, iar birourile de la etaj s-au liniștit. Aflată la marginea orașului, ea susținea cu greu o…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fanzin ArtZONE SF

ArtZONE SF 7/2024

  • martie 25, 2024
  • 93 views
ArtZONE SF 7/2024

ArtZONE SF 6/2023

  • martie 25, 2024
  • 108 views
ArtZONE SF 6/2023

ArtZONE SF 5/2023

  • martie 25, 2024
  • 64 views
ArtZONE SF 5/2023

ArtZONE SF 4/2022

  • martie 25, 2024
  • 69 views
ArtZONE SF 4/2022

ArtZONE SF 3/2022

  • martie 25, 2024
  • 65 views
ArtZONE SF 3/2022

ArtZONE SF 2/2021

  • martie 25, 2024
  • 65 views
ArtZONE SF 2/2021

ArtZONE SF 1/2021

  • martie 20, 2024
  • 99 views
ArtZONE SF 1/2021