Despre reîncarnare şi picioare de broască

Ştiţi atunci când nu îţi poţi lua gândul de la ceva anume? Ei, asta mi se întâmplă mie în acest moment de maximă intensitate. Dar vreţi să aflaţi ce tot mă frământă? Reîncarnarea! De ce? Nu ştiu. Aş vrea şi eu să ştiu. Mi se pare o porcărie toată treaba cu reîncarnarea asta, iar pe oamenii care o susţin îi consider cretini cu „C” mare. Este o tendinţă. Cu oricine ai vorbi, mai devreme sau mai târziu, te-ar întreba dacă într-adevăr crezi în reîncarnare. Poate fi şi mai rău: Să fii întrebat în ce îţi doreşti să te reîncarnezi, într-o viaţă următoare. Într-un gândac? Într-o floare? Cine ştie, într-un porc? Numai când mă gândesc că mă gândesc la aşa ceva mor de râs. Acum să fim sinceri, voi vă amintiţi dacă cel de dinaintea voastră a fost cine ştie ce învăţat? Sau dacă a fost vreo persoană faimoasă? Ştiu câţiva care credeau cu tărie că cel de dinaintea lor a fost faimos, iar acum s-au transformat în figuri egoiste şi meschine fiindcă aşa presupun ei, poate, că se comportă o vedetă. Acum o să vă plictisesc şi mai mult, în loc să trecem la oile noastre şi să vă spun despre momentul de maximă intensitate în care mă aflu…

Da, aş putea să vă enumăr tot felul de celebrităţi de pe planeta mea, moarte de un car de vreme, despre care unii cred că sunt reîncarnarea lor. Mie-mi place cel mai mult Lil Poop. I-aţi ascultat noua melodie: Cuggi Gang? Nici măcar nu e mort şi lumea crede deja că s-a reîncarnat în o sută de persoane… Şi acum dacă tot v-am amăgit cu monologul ăsta probabil că doriţi să spun şi eu în ce aş vrea să se reîncarneze spiritul meu după ce mor? Oh, nuuu! Categoric nu vreau asta. Mai bine în neant decât să-l las să se reîncarneze. Ar fi mai simplu dacă aş trăi veşnic ca să nu chinui pe nimeni cu blestemăţia asta de spirit al meu.

Mai ştiţi la început când am zis „acest moment de maximă intensitate”? N-aveaţi cum să uitaţi. Pe tot parcursul monologului v-aţi întrebat ce e cu el şi acum am să vă spun: fug de mănânc pământul. Şi de ce? Pentru că astăzi, micul meu client – căci era un pitic – mi-a tras clapa şi pe lângă asta, a trimis după mine trupele de forţă, balienii, creaturi hidoase şi verzi, cu picioare lungi şi capete enorme. Nu vei vedea niciodată un balien fără armura – care după părerea mea cântăreşte o tonă – şi fără arma sa atât de faimoasă pentru sfârâitul imperceptibil de dinainte de tragere. Puţină lume a trăit pentru a-l putea descrie.

Este luni. Început de săptămână. Cine nu urăşte începuturile de săptămână? Când majoritatea trebuie să se trezească în zori, cu noaptea în cap, să se ducă la serviciu şi să stea toată ziua înfipt în scaunul de birou. Să vedem însă partea bună a lucrurilor: eu nu trebuie să stau pe scaun. Dacă voi sta vreodată pe un scaun ar fi din cauză că am fost prins.

Mă ridic din pat cu gândul la ce voi face azi. Am un sentiment foarte ciudat şi rar că nu ar fi trebuit să mă ridic din pat. Îmi pun ceasul cu „Adventure Time” şi ies din dormitor. Layla mi-a pregătit micul dejun şi a plecat la serviciu. Plimbă animale de companie. Layla este colega mea de apartament. Am întâlnit-o acum mult timp pe strada Salem. Este o vrăjitoare chiar foarte bună şi pentru cei care se întreabă: mai prietenoasă decât altele. Trebuie doar să ai grijă să nu o enervezi.

Ca în fiecare dimineaţă, îmi pornesc playlist-ul preferat de pe Spotifind şi îmi încep plimbarea de înviorare. Şi tot ca în fiecare dimineaţă, lumea se holbează la mine gândindu-se „cine naiba mai ascultă muzică de pe Spotifind?”. Ei bine, eu. Îmi place mai mult decât hologramele muzicale. Încep cu Backstreet Boys şi „I Want It That Way”. E melodia mea preferată. Să nu mai zic de anii ’90 de pe Pământ. Îi iubesc. Şi muzica secolului XXI a fost destul de bună. Beyoncé, Rihanna, Lady Gaga, Loic Nottet, Black Veil Brides sunt doar câteva nume care m-au impresionat. Stră-stră-stră nepoata lui Beyoncé este o mare vedetă în ziua de azi, chiar pe această planetă. Însă anii ’90 nu se vor demoda niciodată.

Trec pe la „Domnul Donut” şi îmi cumpăr o gogoaşă glazurată. „Domnul Donut” este singurul loc de pe planeta asta care mai ştie să facă gogoşi delicioase, de tot felul. Pe drum îl găsesc pe Billyboy, căţelul doamnei Billyboy. În fiecare dimineaţă îl găsesc în acelaşi loc. Privirea lui îmi spune că încearcă să scape. Mă uit în jur. De obicei doamna Billyboy este în apropiere strigându-şi puiuţul, dar acum nu e de văzut. Aşa că iau căţelul de subsuori şi îmi continui drumul. Coada lui Billyboy mă gâdilă pe ceafă de fiecare dată când trec pe lângă cineva.

Ei bine, ar trebui să vă prezint şi zona unde locuiesc, nu? Se numeşte Capitoliu şi este centrul planetei Gliese. Despre planetă ce pot să zic?… Avem doi sori. Li se mai spune Soarele de Vest şi Soarele de Est, iar într-un anumit moment al zilei îi poţi vedea pe amândoi pe cer. Ah, am uitat să menţionez ceva: nu sunt galbeni, ci albaştri. Aici întâlneşti toate speciile galaxiei dar şi din alte colţuri ale Universului. Sunt născut aici, dar mă impresionează ideea că alte specii au călătorit ani lumină sau sute de parseci ca să ajungă aici. Mă impresionează mai mult decât reîncarnarea.

Chiar când playlist-ul se termină ajung la depozit. Înainte să încep transportul trebuie să iau pachetul. Ca în fiecare zi, Korgo este acolo să mă întâmpine fericit şi să mă pună la curent cu toate noutăţile.
― Uriaşule, ţi-am adus un cadou!
I-am dat drumul lui Billyboy care a început să latre la picioarele păroase ale lui Korgo.
― Archibald! Tocmai ce am primit un pachet de la un pitic care a ţinut morţiş ca tu să îl livrezi.
― Dă-mi adresa şi m-am dus. Ce noutăţi mai ai?
― Am una care o să-ţi placă la nebunie: Kalos a pierdut pachetul de la General. Rânjeşte.
― Ups! Îmi pare atât de rău pentru el! Nu-mi părea.
― În plus, nici nu are bani suficienţi pentru a acoperi paguba. Sunt foarte curios ce îi va face Generalul.
― Korgo, îţi spun sincer că mi-ai făcut ziua mai bună. Acum dă-mi coletul ăla, mai vorbim când mă întorc.

Înainte să plec îl mângâi între urechi pe Billyboy care îmi răspunde cu un lătrat.
Pornesc al doilea playlist şi urc pe scara de incendiu. Străzile sunt atât de aglomerate încât nu ai unde să arunci un ac. Dacă vreau să ajung în timp util la destinaţie nu am nicio şansă, însă atunci când nu mă pot baza pe străzi mă bazez pe acoperişuri – şi asta se întâmplă cam în fiecare zi. De pe acoperişul depozitului trec pe cel al clădirii alăturate. Nu sunt sigur dacă are vreo importanţă, dar propietarul s-a săturat să găsească burlanul rupt, aşa că a fost drăguţ şi mi-a lăsat o scară, să-mi fie şi mai uşor.

Mă opresc la o răscruce ca să mă ascund de patrulele balienilor. Destinaţia se află în partea nordică a Capitoliului, unde toţi bogătanii îşi au locuinţele, deci sunt mai multe patrule. O singură dată am mai fost acolo şi nu am depăşit graniţa. Străzile din partea sudică le ştiu ca pe propria casă dar pentru cele din partea nordică am nevoie de ajutor. Iar aici faceţi cunoştinţă cu băiatul din scaun fiindcă stă întotdeauna la birou, în faţa computerului, gata să te ajute. Se numeşte Friday şi n-am întâlnit pe nimeni cu un nume mai frumos decât al lui.

― Friday, localizează, te rog – nu mă ajută dacă nu-l rog frumos – strada Cliffhanger şi mai vreau adresa unui local care serveşte picioare de broască, să am ce face după ce termin. Am un colet pentru numărul 108.
Friday nu vorbeşte niciodată. Doar îmi trimite un mesaj pe retina digitală, îl citesc şi atât. Nici nu apuc să termin ce am de spus că deja mi se afişează harta marcată cu un punct roşu unde trebuie să ajung, unul verde pentru picioarele de broască şi o mulţime de punctuleţe negre pentru balieni. Dacă aş coborî, aş fi în mare pericol.
― Friday, eşti cel mai tare! Îmi continui drumul.
Nu mă pot gândi la nimic altceva decât la picioarele de broască. Am apă în gură şi văd de sus pe cineva cărând o caserolă cu delicioasele picioare de broască. Simt cum salivez pe la colţul gurii.
Da, cam asta este ceea ce fac eu pentru a-mi câştiga existenţa. Sunt curier. Cum probabil v-aţi dat seama, nu transport lucruri banale pentru clienţi plictisitori. Fac treburi murdare şi ilegale. Chiar dacă mă aflu într-un pericol continuu, câştigul e foarte bun. Poate vă întrebaţi ce ţi se întâmplă dacă eşti prins? Aflaţi că eu nu am fost prins niciodată. În plus, am fost atât de atent încât nu m-am intersectat niciodată cu un balien. Am o reputaţie de păstrat.

Cu cât intru mai adânc în partea nordică cu atât sunt obligat să cobor pe stradă. Scundele clădiri din partea sudică se transformă treptat în adevăraţi zgârie-nori. Iar culorile monotone cu care sunt obişnuit aici se transformă în lumini fluorescente care izvorăsc de peste tot. Îmbrăcaţi excentric şi cu părul zburlit, pictat în culori de neon, locuitorii zonei par scoşi din benzile desente.

Strada Cliffhanger este o stradă secundară, deci nu este chiar atât de aglomerată. Chiar şi aşa toţi se holbează la mine din cauză că sunt îmbrăcat tot în negru. Trebuie să mă integrez în peisaj dacă nu vreau să trezesc suspiciuni. Aşa că, îmi dau pălăria jos şi o îndes în ghiozdan alături de pachet, iar când trec pe lângă o tavernă care vinde vopsea, îmi îngrop două degete într-o găleată cu vopsea roz bombon fosforescentă şi mă mânjesc pe faţă după conturul craniului. De la acelaşi vânzător şterpelesc şi câteva abţibilduri cu Adventure Times. Preferatul meu îl întruchipează pe Beemo ţinând o şosetă. Îl lipesc în dreptul inimii.
Acum nu mai am cum să mai atrag atenţia.

Ajung la destinaţie chiar la timp, fiindcă cel care pare a fi destinatarul tocmai intră pe străduţă. Pare singur. Mă uit în jur. Aici toţi au câte un partener. În afară de tipul cu care trebuie să mă întâlnesc, nimeni nu mai e singur. Ceva nu e în regulă. Se apropie şi pot să-l văd mai bine. Vorbeşte, deci cred că are vreo retină digitală sau o minihologramă pe care nu o pot vedea. Este chel. În afară de şireturile colorate de la pantofi nu are nimic altceva care să se potrivească cu explozia de culori din jur. Poartă costum, deci poate fi un om de afaceri sau, şi mai rău, un spion al Maestrului – cel care a pus bazele Capitoliului. În urma lui se vede un pitic. Poate el e piticul despre care mi-a spus Korgo. Însă ce caută cu destinatarul? Dacă tot se întâlneau de ce a mai plătit un curier să-i transporte pachetul? Am o vagă presimţire că ceva este putred la mijloc. Dar dacă abandonez acum voi fi dat în urmărire şi îi trag după mine şi pe ceilalţi.
Privesc cum piticul şi cheliosul intră în clădirea cu numărul 108, aşa că îmi continui drumul şi intru după ei. Clădirea 108 este o cafenea. Destul de sofisticată. Are un aer vintage de secolul XXI. Piticul este aşezat la bar, iar destinatarul nu e de văzut. Cred că e bine să o şterg naibii de acolo. Nici nu apuc să mă întorc şi să ies din cafenea că deodată văd numai puncte negre în faţa ochilor şi cuvântul „ALERTĂ” scris cu majuscule. Mai ţineţi minte pentru ce erau punctele alea negre? Daaa, aţi ghicit! Erau pentru balieni. Şi mai ţineţi minte ce sunt balienii? Daaa, aţi ghicit din nou! Trupe de forţă. Am făcut-o de oaie.

Trebuie să fie vreo cale de scăpare de aici şi dacă vreau să o găsesc trebuie să mă mişc acum. Văd o fereastră deschisă şi pornesc către ea. Avantajul speciei mele? Avem picioare lungi. Deci, ne mişcăm repede. Găsesc rapid cu privirea scara de incendiu a clădirii alăturate şi mă urc pe ea. Ca să nu o fac şi mai tare de oaie, trag scara după mine. Când ajung pe acoperiş, mă dezmeticesc şi văd că e singura clădire care e atât de scundă şi poate fi escaladată uşor. Subconştientul meu râde de prostia mea.

― Friday, găseşte-mi o cale de scăpare,… te rog!
Nu aş spune că sunt panicat, căci nu sunt. Poate puţin frustat că nu am gândit-o până la capăt.
Văd un glisor intrând pe străduţă, iar când vreo douăzeci de balieni coboară din el şi încercuiesc clădirea, mă panichez. Rău de tot.

Friday continuă să calculeze şi tot ce mi-a oferit până acum sunt doar nişte înfundături. Nu mai am timp să aştept aşa că sar de pe clădire şi o iau la fugă. Ies de pe strada Cliffhanger şi intru pe o stradă principală. Apoi nimeresc într-o înfundătură. Un car alegoric stă în mijlocul străzii şi ocupă trecerea. Mulţimea care-l înconjoară e numeroasă şi ea. Uitasem că astăzi este 13 aprilie şi anume Ziua Planetară a Reîncarnării. Pregătirile pentru această sărbătoare au început cu două luni înainte, dar tot se găseşte o chestiune de ultim moment când străzile se blochează. Pot profita de asta. Nu mă puteam întoarce. Aşa că, încep să-mi croiesc drum cu coatele printre locuitorii din toate speciile care se îngrămădeau pentru a vedea mai bine apariţiile tematice de anul acesta ale festivalului. Dacă eu trec cu greutate, ei nu vor trece niciodată cu tot echipamentul de pe ei. Reuşesc să mă apropii de car şi să mă bag sub el. Trebuie doar să mă prind de deschizăturile de sub podeaua carului şi să aştept.

Aşteptarea este dureroasă. Nu ştiu cât timp a trecut, dar pare o veşnicie. Nu mă pot uita la ceas din cauza întunericului şi a mâinilor ocupate. Singura lumină pe care o văd provine de la abţibildurile cu Adventure Time, iar un picior mă doare ca naiba. Poziţia în care se află nu îmi oferă prea mult confort.
La un moment dat carul alegoric se opreşte, iar zgomotele se estompează. Ies de sub podeaua maşinii. Mă scutur de praf şi mă asigur că nu m-a urmărit nimeni. Îmi ofer un moment să răsuflu uşurat, dar momentul se evaporă instantaneu, imediat ce aud sfârâitul arţăgos al unui blaster. Simt o durere ascuţită, iar privirea mi se întunecă.

Mai ştiţi la început când vorbeam despre reîncarnare? Păi când am pupat cimentul chiar am simţit că mă desprind de trupul meu organic. Percep doar un mare gol care rămâne în urmă. S-a zis cu picioarele de broască.

Publicat în fanzinul ArtZONE SF nr.6

Ana-Maria BURLACU

Născută în Brăila, este studentă în an terminal la Facultatea de Comunicare și Relații Publice din Bucureşti. A debutat literar, în perioada liceului, în antologia de proză "Captivi în imaginar" (Editura Proilavia, 2019) și între 2020-2023 a publicat în Fanzinul ArtZONE SF texte de factură weird fiction şi science-fiction.

Related Posts

Ielele

Constantin mâna căruţa pe poteca îngustă de pământ bătătorit ce despărţea solele cultivate. Nu vedea mare lucru, dar ştia unde trebuia să ajungă. Din când în când lovea spinarea calului…

Elenctrica

Clădirea s-a scufundat brusc în tăcere. Atelierul de la parter nu mai zguduia pereții, iar birourile de la etaj s-au liniștit. Aflată la marginea orașului, ea susținea cu greu o…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fanzin ArtZONE SF

ArtZONE SF 7/2024

  • martie 25, 2024
  • 93 views
ArtZONE SF 7/2024

ArtZONE SF 6/2023

  • martie 25, 2024
  • 108 views
ArtZONE SF 6/2023

ArtZONE SF 5/2023

  • martie 25, 2024
  • 63 views
ArtZONE SF 5/2023

ArtZONE SF 4/2022

  • martie 25, 2024
  • 68 views
ArtZONE SF 4/2022

ArtZONE SF 3/2022

  • martie 25, 2024
  • 64 views
ArtZONE SF 3/2022

ArtZONE SF 2/2021

  • martie 25, 2024
  • 64 views
ArtZONE SF 2/2021

ArtZONE SF 1/2021

  • martie 20, 2024
  • 99 views
ArtZONE SF 1/2021