de Mircea CĂRBUNARU
Cartea apărută anul trecut la Editura Crux ni-l aduce din nou în atenţie pe Florin Pîtea, unul dintre cei mai activi autori SF din România, după 1990.
Mi s-a părut un volum de proză captivant dar şi derutant prin diversitatea temelor şi genurilor povestirilor alese în conţinutul său. Ceea ce m-a frapat de la bun început a fost modul în care Florin Pîtea stăpâneşte arta scrisului. Este un autor care trece cu o formidabilă naturaleţe de la scriitura întortocheată şi arhaică a cronicarilor, la limba română abia eliberată de chirilicele de la începutul secolului al XIX-lea; ori la jargonul tehnologic dintr-un viitor în care organicul se supune unor lumi virtuale sau artificiale.
Volumul este structurat pe trei părţi cu umori diferite: „La porţile Orientului” care are drept constante traversarea istoriei şi societatea românească cu tarele ei eterne; „Rămăşiţele viitorului” unde ne afundă în lumi abisale, cu accente absurde, uneori umoristice, politice sau de cyberpunk, recunoscându-l astfel pe Florin Pîtea ca unul dintre iniţiatorii acestui gen în România, via Jurnalul SF; „Fierul şi fiara” este ultima parte şi are ca piesă centrală o povestire fantasy scrisă cu aer de basm românesc, care dă numele volumului. Cu toate acestea, titlul şi coperta sunt înşelătoare pentru că nu avem un volum fantasy.
„Fierul şi fiara” reprezintă mult mai mult. Mie mi se pare a fi o pledoarie pentru echilibru, unul fragil, între elogiu şi avertisment în privinţa progresului tehnologic al omenirii, spusă în chei literare diferite: de la hard SF, la cyberpunk şi fantasy. Acesta e Fierul, iar în opoziţie cu el este Fiara care capătă forme nebănuite, de la creaturi imaginare, la monstrul generat de conservatorismul din noi, ori până la abandonul total al omului în faţa tehnologiei. Fierul şi Fiara există dintotdeauna în fiinţele umane, fie pentru că au luptat cu inerţia sau imobilismul mental, fie pentru că au contribuit la posibilul ei colaps ca urmare a suficienţei şi nesăbuinţei.